Sunt puține activitățile pe care le poți practica în natură care să surprindă atât de bine esența sportului în outdoor și stilul de viață aferent precum turele de mountain biking. Fie că îți place muntele, dealul sau câmpia, pe un mountain bike poți să ai acces la aproape toate formele de relief. Lungimea turelor îți permite să traversezi zone deosebit de pitorești fără să aduci atingere cadrului natural prin care treci, asigură întâlnirea cu oameni ai locului pe care-i surprinzi în mijlocul activităților cotidiene sau doar singurătatea în care poți să-ți pui gândurile în ordine. Dacă ești adeptul unei abordări mai solicitante din punct de vedere fizic, o tură se poate transforma într-o activitate fizică dificilă, greu de imaginat pentru omul de rând, cu trăiri unice, unele bune altele mai puțin, însă toate garantează o experiență care-ți rămâne întipărită în memorie pentru foarte mult timp și care pe termen lung îți poate influența personalitatea într-un mod extrem de pozitiv.
În ultimii ani am petrecut cea mai mare parte a timpului pedalând pe munți, dealuri, poteci, drumuri forestiere, la concursuri, la antrenamente sau doar la ture fără vreun obiectiv prestabilit, altul decât cel inerent mountain biking-ului în viziunea mea, acela de a face exact așa cum te taie capul, fără nicio limită de timp, fără reguli prohibitive inutile și cât mai departe de toate aspectele negative ale societății și ale stilului de viață aferent. Ramura de anduranță a mountain biking-ului e mult mai puțin atractivă pentru generația tânără decât latura gravitațională a sportului. Departe de săriturile spectaculoase, de trick-urile tot mai complexe, de coborârile la limita posibilului, de adulația unui public frenetic, mtb-ul de anduranță a fost și este încă ferit în mare parte de imaginea cool, neînfricată, aparent sfidătoare care caracterizează disciplinele gravitaționale. Competițiile sunt mai puțin spectaculoase, admirația în rândul generațiilor tinere tinde spre ceva mai mult de zero. Satisfacțiile competiționale sunt mult mai greu accesibile, se lasă câteodată prea mult așteptate, iar cele generate de practicarea sportului la un nivel de recreație sunt în dezechilibru în raport cu efortul depus. La un nivel ridicat, practicarea necesită, precum multe sporturi de anduranță, un volum inimaginabil de antrenamente pe care nu le vede nimeni și care nu-ți garantează nimic, sacrificii și dedicație non-stop în toate domeniile din viață, epuizări fizice totale, o grămadă de talent fizic și mai puțin de altă natură, noroc și mai ales o mentalitate suficient de dinamică. Stilul de viață astfel creat îi va determina de cele mai multe ori pe cei din jur să aibă îndoieli cu privire la integritatea mintală a celui în cauză și îi va motiva prea puțin să se apuce mai serios de pedalat ore întregi, zi după zi, lună după lună, an după an.
Turele de mountain biking reunesc într-un mod unic tot ce e mai bun din toate laturile sportului și mai vin pe deasupra cu acele ingrediente datorită cărora experiența devine puțin mai specială. Să mergi pentru prima dată în viața ta într-un loc necunoscut, într-un cadru natural atât de impunător încât îți inspiră un sentiment de respect indiferent de câte ori te vei întoarce, să ai libertatea să-ți alegi traseul după propriul plac fiind limitat doar de formele de relief extreme sau de posibilitățile tale fizice și psihice, să te reîntorci în mijlocul naturii și a mediului care te-a format cândva și să o faci în stilul tău, este ceva ce poate fi descris cu greu.
Pentru mine aproape orice zonă montană sau de deal are potențialul de a-mi oferi o experiență unică în șaua bicicletei, eventualele limitări fiind de cele mai multe ori subiective. Fiindcă mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în șa undeva în vecinătatea orașului Baia Mare, am descoperit de-a lungul vremii dintr-o perspectivă aparte Maramureșul și tot ce are el de oferit, implicit potențialul natural și antropic al acestei regiuni. Experiențele trăite în șa, oamenii cu care am intrat în contact, viețile lor și faptul că, mai mult sau mai puțin, am mâncat pe pâine mtb-ul de anduranță în ultimii 7 ani, sunt printre elemente care m-au determinat să pun bazele unui proiect în domeniul ăsta. Așa că împreună cu oamenii cu care rezonez în gândire, am decis să încercăm să împărtășim din experiențele unice trăite în spatele ghidonului, din frumusețea și sălbăticia peisajelor montane, din aerul arhaic care te lovește atunci când intri în contact cu imaginea satului tradițional și cu tot ce implică stilul de viață aferent. Am încercat să selectăm atent toate elementele care redau cât mai bine spiritul și frumusețea regiunii, le-am împachetat în trasee de mountain biking atractive, am adăugat pe deasupra experința noastră în șa și în lucrurile care au legătură cu ciclismului montan, iar pe final am condimentat totul cu foarte multă distracție. Așa s-a născut The North Quest. 
Pentru a vă povesti pe scurt una dintre nenumăratele ocazii în care am petrecut un timp de neuitat în compania unor persoane speciale, am decis să încerc să vă introduc în lumea noastră. Cu toate că am gândit inițial proiectul pentru străini, am primit destul de multe solicitări de la entuziaști din România care-și doreau să pedaleze prin munții din nordul extrem al țării. În cadrul proiectului am ales să organizăm un mic camp de mountain biking pentru toți cei care rezonează cu noi și care erau curioși să exploreze unele dintre cele mai frumoase zone montane din nord-estul Maramureșului și poate să învețe lucruri noi legate de sportul preferat. Din cauza vremii total nefavorabile am fost nevoiți să amânăm Adventure Camp-ul, iar noua dată aleasă s-a suprapus cu o competiție de gen la care aparent aproape toată lumea înscrisă inițial la camp și-a dorit să participe. Pentru a nu amâna evenimentul din nou, am decis ca cei rămași să ne întâlnim totuși la Borșa și să petrecem trei zile făcând ceea ce ne place mai mult. Zis și făcut.
Ne-am întâlnit într-o joi la mijlocul lunii octombrie la Borșa și după câteva pahare pline de licoarea magică tradițională am căzut într-un somn profund din care ne-am trezit de abia a doua zi dimineața. Cerul senin și temperatura ridicată anunțau o zi numai bună pentru o ieșire cu mountain bike-urile pe munții din zonă. Așa că am ales un traseu variat pentru a exploara împrejurimile, mai accesibil din punct de vedere tehnic, însă mai solicitant din punct de vedere fizic. După o urcare de aproape o oră care începe lejer și devine tot mai abruptă, am intrat pe prima coborâre a zile, la început pe o potecă printr-o pădure tânără de molid, continuată pe un drum de TAF, o albie de pârâu ciclabilă și în final un drum forestier lin pe care te puteai prosti atât cât îți permitea imaginația.
După o scurtă pauză am abordat cea mai lungă cățărare a zile, 10 kilometri cu 800 de metri diferență de nivel, integral pe drum forestier. 
La finalul urcării am făcut o mică pauză pentru a admira Munții Maramureșului dintr-o perspectivă nouă pentru participanți. Ajunși în vârf am continuat pe „drumul lui Mackensen“, un drum strategic construit în timpul primului război mondial, care face legătura între Tarnița Bălăsânii(fosta trecătoare spre Moldova) și pasul Prislop. Pe drumul care pe alocuri păstrează urmele inițiale ale structurii de piatră, am pedalat până în pasul Prislop fără să speriem cocoșul de mesteacăn ascuns printre jnepenii rezervației și personal m-am bucurat de absența câinilor de la stâna din drum.
Ajunși în pasul Prislop am urcat foarte puțin până în Poiana Știol, de unde am abordat cea mai interesantă coborâre a zile pe o potecă netedă și lată, într-o pădure de conifere bătrâne care ne-a scos la cascada Cailor, cea mai înaltă cascadă din munții României.
După porția de admirat obligatorie am continuat în jos pe poteca spălată de ploile torențiale, dar pe care cu puțină îndemânare am reușit să o coborâm integral până în complexul turistic din Borșa. Seara s-a încheiat cu mâncare, castane prăjite, vin și bere și câteva ore bune în care ne-am împărtășit o parte din experiențele mai recente.
A doua zi am abordat un traseu mai scurt deoarece am ales să nu urcăm în creasta Rodnei datorită vizibilității reduse, a vântului și a temperaturilor scăzute fiind nevoiți să renunțăm la o coborâre lungă și spectaculoasă. Așa că ne-am mulțumit cu o urcare pe asfalt pe care am continuat-o cu ultima urcare a primei zile, prelungită de data asta până la lacul Știol situat în căldarea masivului Gărgălău, un masiv înalt cu vârful Gărgălau atingând 2158 de metri.
La întoarcere am abordat o variantă nouă a coborârii spre cascada Cailor, care a implicat și puțin push bike, însă nimeni n-a părut prea afectat din cauza asta. Ne-am spălat bicicletele și ne-am aruncat pe mâncare, aparent temperatura mai scăzută ne-a cam golit rezervoarele în ziua de sâmbătă. Ziua s-a încheiat la fel ca cea precedentă, doar că de data asta am exagerat și n-am văzut patul decât în jurul orei 3 după lungi discuții despre sport, antrenament, viziune, analize, viață, cele sfinte și alte cele, mai puțin sfinte.
Duminică avea să fie ultima zi de pedalat așa că am optat pentru un traseu cu încărcătură istorică recentă, peisaje impunătoare și o urcare deloc ușoară. Inițial programasem o incursiune pe Valea Vaserului, însă oboseala zilelor precedente își făcea încet apariția, iar gândul de a traversa râul pe vremea asta nu părea prea tentant. Păcat, coborârea spre Vaser ar fi fost interesantă datorită pădurii dese și tinere de molid, a pământului negru și aderent, a senzației de sălbăticie tot mai rar întâlnite în pădurile României și a fostelor clădiri din beton care nu demult deserveau personalul responsabil cu exploatarea minieră în zonă.
Așa că odată ajunși în creastă am continuat pe plaiul Lucăciasa până în șaua Găliu, pe drum fiind opriți puțin de Iancu, un ciobănesc imens care nu se arăta prea încântat de prezența noastră. Ca norocul părea cam letargic în mișcare, așa că după un avânt inițial se oprise și lătra de parcă era pe salariul montan minim(fără zer). 
Ajunși în Șaua Găliu am coborât pe drumul forestier până în Baia Borșa, asta cu toate că drumul războiului ar fi fost o alternativă cel puțin intersantă, mai dificilă tehnic, care însă ne-ar fi scos la Tarnița Bălăsânii…totuși puțin cam departe de mașinile lăsat în cartierul Baia Borșa. Multe s-au schimbat aici în ultimii ani, drumul e nou însă aspectul puțin cam dezolant caracterizează încă zona. Din punctul de vedere a amplasării și a istoriei, Borșa are un potențial turistic enorm care din păcate până în prezent nu a fost valorificat decât într-o măsură mult prea mică. Infrastructura compusă din drumuri forestiere, poteci făurite pe versantele abrupte, peisajele montane spectaculoase, sălbăticia ținutului, numărul mare de obiective turistice naturale, înălțimile cele mai ridicată din Carpații Orientali fac din zona adiacentă Borșei un mic paradis pentru turele de mountain biking cu coborâri mai tehnice și cu urcări solicitante. Pentru cei care preferă coborârile tehnice, dar au pregătirea fizică necesară pentru a pedala pe urcări lungi și abrupte pe drum forestiere sau sunt dispuși la push bike, Munții Rodnei și ai Maramureșului vor fi exact pe placul lor.
Luni, participanții au plecat spre casă aparent încântați de weekendul prelungit petrecut pe mountain bike-uri undeva în munții nordului îndepărtat și mai puțin cunoscut cicliștilor montani de pretutindeni.
În primăvara, când zăpada care încă se lasă așteptată se va topi atât încât să permită accesul pe mountain bike-uri în mediul montan, plănuim un mountain bike camp în adevăratul sens al cuvântului. Participanții vor descoperi zone noi, vor afla o grămadă de informații utile pe tema antrenamentelor, a alimentației sau a tehnicii pe bike, vor înfuleca din mesele tradiționale, își vor împărtăși experiențele în jurul focului și vor petrece până târziu în noapte într-o atmosferă prietenoasă și lipsită de competivitate.
Detalii cu privire la camp-uri, pachete pe mai multe zile, precum și experiențele noastre în șa le veți putea afla pe site-ul www.thenorthquest.com, care va fi online la începutul lunii ianuarie. Pentru a fi la curent cu aventurile noastre, ne puteți urmări activitatea pe facebook(thenorthquest) și instagram(@thenorthquest).
