Acum citesti
Mi-am forțat norocul la Cozia MTB pe tura lungă și am răzbit

Nu sunt într-o perioadă prea bună din variate motive atât obiective cât și subiective, dar nu e locul aici să mă plâng. Ideea e că traseul lung de la Cozia MTB e un traseu al meu de suflet, pe care îl consider fără cusur, pur, impecabil de frumos, așa cum doar vechiul traseul de 100 km de la Geiger mi s-a mai părut.

De aceea, în ciuda faptului că știam că parcurgerea lui va fi o luptă pe care am șanse destul de mari să o pierd, nu am acceptat ideea să nu mă aliniez la startul concursului datorită căruia m-am și înscris în clubul Cozia Racing Team!

Traseul lung de la Cozia are tot ce îmi place mie mai mult la MTB: urcări lungi și deznădăjduitoare, care pun psihicul fiecăruia la mare încercare, care devin din ce în ce mai grele spre finalul cursei. Între ele, coborâri frumoase pe single trail, dar fără bucăți extreme lungi și interminabile, poteci de vis prin pădure, de clătit mintea și ochiul, nu de descărcat rezervorul de adrenalină. Și mai ales, elementul fără de care un concurs nu mi se pare complet, câteva urcări mici dar grele de tot pe ultimii 3-4 km. Cozia MTB le are pe toate, atât la tura lungă cât și la cea scurtă.

Organizarea colegilor mei virtuali de club cu care din păcate mă văd în lumea reală doar o dată pe an, la acest concurs, este și ea pe placul meu: suficientă, eficientă dar nu excesivă, fără complicații inutile. Și mereu cu paste nu doar comestibile ci chiar delicioase la final!

După cum spuneam, în ciuda oricăror raționamente logice, am luat startul și am simțit că am exagerat cu participarea încă de la prima pedală. Dar dacă corpul plânge, sufletul se desfată, așa că treaba e pe plus, sau așa speram să o țină până la final. Nu a ținut, dar na, realitatea doare.

Am mers bine în ciuda legilor fizicii pe prima urcare și chiar și pe a doua, până spre final unde push bike-urile pe care țopăiam ca o căpriță cu bicicleta în spate și plin de veselie acum 3-4 ani mi-au cam dat ciocănelul fatal, ajungând sus destul de descumpănit. Noroc că a urmat coborârea lungă pe single trail care mi-a încărcat bateriile, cel puțin cele psihice, la maxim, ba cred că au dat un pic și pe afară. M-am bucurat de bucata nouă de coborâre și eram sigur că mă voi bucura și de cei 2 km noi de urcare pe asfalt.

Inevitabilul însă a venit și dacă am mers cât de cât ok pe asfaltul abrupt, când panta de 10 s-a transformat în 15 la iesirea de pe șosea, organismul a cam cedat și am simțit și eu pentru prima dată ce simțeau ceilalți cu care mergeam prin ture care îmi spuneau că sunt rupți și nu mai pot face niciun pas, iar eu îi încurajam și le ziceam că hai, că merge, că e din cap. A fost un fel de moment de răzbunare a sorții, așa l-am perceput. Deci, da, am simțit că nu mai pot face niciun pas, că amețesc, că ar trebui să fac cale întoarsă. Am precizat oare că toată săptămâna dinantea concursului nu am avut timp să trec să imi cumpăr niște geluri și niște izotonic și am mers pe apă chioară? Speram că or fi unii cu geluri la start dar nu au fost. În mod normal la faza asta luam un gel și simțeam flacăra lui Mendeleev cum își face loc prin celule. Dar nu era, așa că m-am mulțumit cu apă chioară.

În fine, pas cu pas, ca să citez dintr-un mare clasic, știind cât mai durează chinul, am împins bicicleta pe dealul pe care în mod normal îl urcam pe bicicletă (nu, nu a fost ușor niciodată, a fost la limită, dar mergea). Am avut surpriza că pushbike-ul e o idee mai lung anul ăsta, dar na, m-am mai târât un pic până în forestier unde am găsit un CP cu multe chestii bune la rece, într-un frumos izvor cu iconiță. Time for a break, clar! Și pentru un Radler rece care m-a pus relativ pe picioare, nu chiar cum trebuie, dar cât să fac față la ce urmează. Mă mai îngrijorau doar gâturile mele mult iubite de pe final, dar am zis că aia e, le împing dacă trebuie, oricum sunt printre ultimii și nu mă vede nimeni.

A urmat zona Thassos, așa îi zic eu forestierului ăla pentru că efectiv parcă e rupt de acolo. Urcări ușoare, coborâri lungi și lejere, la fix înainte de ultima mare urcare. Am ajuns în CP unde mereu când merg la tura lungă găsesc oameni care peste faptul că în mod evident ești obosit, te întreabă dacă mai sunt mulți și se uită la tine cu fața aia ”ăștia de ce naiba mai vin la concurs”… Mă rog, sunt obișnuit și nu mă mai afectează, dar pentru cineva care cu greu decide să facă pasul spre tura lungă și e la început cred că e descurajant.

Am urcat și forestierul ăla ajutat fiind de faptul că știam exact despre ce e vorba, cum se face mai greu pe final, cum se termină cu o potecă abruptă și cum la finalul ei mă așteaptă ultimul CP unde mereu sunt și cei mai de treabă oameni dintre organizatori. Așa și era, iar eu am stat cu ei de vorbă să îmi revin cred că un sfert de oră. Am discutat chestii interesante, că oricum nu mai aveam unde să mă grăbesc, concursul tot îl terminam. Și m-am aruncat la vale pe ultima coborâre unde m-am simțit atât de bine încât am urcat toate gâturile alea pe bicicletă, integral, mai puțin o rădăcină care nu prea merge. Și am terminat în sprint, în forță. Ceea ce m-a făcut să îmi zic și mie ce le ziceam celorlalți când aveau momente de slăbiciune: ”revino-ți, totul e din cap” – și chiar așa e.

Finish pe locul 76 din 78 (dar cui îi mai pasă…), paste carbonara delicioase și blană către casă. Și așa a mai trecut o ediție din Cozia MTB, cea de-a 10-a, care a mai așezat o amintire frumoasă în cufărul vieții mele de MTB-ist…

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

one × four =