Herwig Kamnig, ghid de mtb și instructor DIMB, a vrut să profite de vremea foarte caldă de la sfârșitul lunii decembrie așa că și-a luat bike-ul, câțiva prieteni și în compania câinelui au plecat să exploreze vârfurile încă neînzăpezite ale Sloveniei. Haideți să aflăm mai multe chiar de la Herwig!
Lumânările suflate recent și ornamentele de pe bradul de Crăciun nici măcar nu se răciseră încă. În urechi încă îmi răsunau colindele, un sentiment ciudat mă încerca în timp ce mă aflam în mijlocul cățărării, îmbract cu un tricou cu mâneci scurte, pantaloni lungi suflecați și bineînțeles mountain bike-ul pe umăr. Era sfârșitul lunii decembrie și eu mă aflam pe un munte în spatele casei, undeva între Kärnten(regiune în sudul Austriei) și Slovenia. Tura asta am planificat-o după două mici ieșiri de explorare în regiunea respectivă, ieșiri pe care le făcusem în săptămânile anterioare. Aveam să urc 1150 de metri diferență de nivel cu bicicleta în spate pe cel mai înalt vârf din Munții Karawanken. Tura nu aveam să o fac de unul singur, ci în compania prietenilor mei și mai ales a cățelului meu cuviincios, pe nume JoJo.
Cățărarea începea chiar din momentul în care ne-am dat jos din mașina. Datorită soarelui arzător fiecare 100 de metri diferență de nivel cuceriți erau marcați prin dezbrăcarea unui obiect vestimentar pentru a face față efortului și a temperaturii. La 1300 de metri altitudine eram deja toți în pantaloni scurți și în bluze cu mâneci scurte…
Ajunși în vârf am fost plăcut surprinși de priveliștea care ni se arăta în fața ochilor. Spre nord se vedeau munții din Kärnten, iar spre sud priveam spre soarele arzător care acoperea Slovenia. Alături de noi, pe vârf se mai aflau câțiva entuziaști de ai muntelui și un stol de păsări. Odată făcută poza de grup în vârf, cu mențiunea că al cincilea membru se odihnea mai jos la soare, avea să înceapă partea distractivă: coborârea. Am micșorat presiunea în roți la 0.8bari, am coborât șaua, am deschis ochii și duși am fost.
Downhill-ul era foarte solicitant, zâmbetul provocat de senzațiile trăite dispărea de pe fețele noastre deoarece trebuia să ne oprim tot mai des din cauza crampelor muscular. Am găsit și un petic de zăpadă pe care l-am luat în primire cu mult entuziasm, iar distracția care a urmat mi-a solicitat musculatura contractată de la prea multe râsete. Ajunși la mașină eram total terminați însă de acolo mai aveam de gând să coborâm 600 de metri (diferență de nivel), fără a ne lamenta. Spre surprinderea mea în teren am dat peste o sumedenie de poteci care nu apăreau pe hartă, însă ajutat de amintiri și experiență am reușit să ajungem împreună cu bine la baza muntelui.
