Foto: Corina Sava
Pentru cei ce iubesc muntele, bicicleta nu e suficientă. Ea te ajută să vezi multe și foarte repede, dar sunt locuri minunate în care doar picioarele te pot duce pentru a le savura magia! Acesta este motivul pentru care un mare număr de iubitori de MTB practică și alergarea montană, sunt două sporturi care se completează, fiecare îți permite să vezi muntele într-un fel în care celălalt nu poate să ți-l ofere!
Piatra Craiului este probabil singurul munte al nostru în creasta căruia bicicleta nu poate să ajungă! Doar pașii te pot purta în măreția sa de piatră… Acesta este poate și motivul pentru care, an de an, la startul Maratonului Piatra Craiului se aliniază mai mulți cicliști decât la orice altă competiție. Unii sunt antrenați și aleargă cot la cot cu trail-runner-ii în timp ce alții, un număr destul de mare în fiecare an, își asumă chinurile groaznice și zilele cu febră musculară pentru a trăi experiența celui mai vechi concurs de alergare montană din România.
Anul acesta MPC trece în al doilea deceniu de existență și a marcat momentul prin ceva inedit: doar acum, traseul deja clasic de concurs a fost parcurs… invers! The Back Way! O ocazie inedită care a făcut ca numărul doritorilor de a trece linia de finish să fie chiar mai mare. Traseul de aproape 40 km și peste 2200 m diferență de nivel a început acum cu urcarea din Zărnești la Diana, coborârea violentă la Plaiul Foii și apoi urcarea interminabilă spre Șaua Funduri, abia de acolo începând coborârea prin satul Măgura înapoi la sosire.
Mi-am dorit și eu mult să nu ratez această ocazie deosebită, mai ales că MPC a fost primul meu concurs serios pe munte, în 2007. M-am aliniat deci la start, alături de mulți prieteni cicliști și alergători, în număr total de aproape 800! Am participat de multe ori la MPC, uneori antrenat pentru alergare, când am scos timpi buni, alteori complet neantrenat când am suferit pentru un timp cel mult mediocru. Anul acesta era oarecum mai spre situația negativă, adică deși planul era să mă antrenez cât de cât, din motive medicale am reușit să fac acest lucru doar în ultimele două săptămâni, respectiv două ture de alergare la Sinaia, date tare, până la Piatra Arsă și înapoi. În mod normal un astfel de antrenament este superficial pentru așa concurs, dar eu aveam baza de la ciclism, așa că am dorit doar să reactivez mușchii specifici. După primul antrenament m-am ales cu 6 zile de febră musculară. Al doilea antrenament m-a dus cu febra musculară chiar până la start… A fost un joc periculos din partea mea, să iau startul cu durei musculare, motiv pentru care nici nu îmi făceam mari speranțe la un rezultat decent, de fapt mă întrebam chiar dacă o să termin. Îmi era frică să nu îmi cedeze mușchii la ultima coborâre, foarte lungă…
Foto: Echipa Allmountain
La start am mers bine, alergare ușoară care s-a transformat încet în urcare, din ce în ce mai grea până la Colții Chiliilor. Aici mă descurc, am făcut și câteva depășiri dar am încercat să mă păstrez. A urmat bucata foarte abruptă spre Diana. Aici e raiul meu și a colegilor de pedală: noi cicliștii suntem foarte buni la urcările abrupte, mușchii sunt perfect antrenați pentru asta! Așa că am depășit serios de fiecare dată când se putea. Știam că voi pierde mult la coborâre.
Am trecut pe la refugiul Diana în acorduri de muzică folk live și am început coborârea abruptă pe care am fost surprins cât de bine am abordat-o. Mă mai depășeau unii-alții, dar per total am mai depășit și eu și cred că nu am pierdut locuri în clasament. Puteam chiar mai repede, dar mi-am protejat mușchii.
Și a venit cea mai grea bucată din concurs: drumul de la Plaiul Foii până la bariera spre Șpirlea… Fără niciun chef de atâta forestier, am reușit să mă mobilizez să alerg cât de cât, e diferență mare între a merge și a alerga încet… Hidratat cu greu în punctul de alimentare de la Plaiul Foii, cel mai prost punct de alimentare din istoria MPC și probabil de pe la toate concursurile serioase unde am fost (sorry guys, asta e realitatea) unde a trebuit să lupt pentru niște pahare de apă, am reușit să țin un ritm acceptabil și m-am întâlnit cu Cătălin și Octav, prieten biciclist, cu care am început o altă bucată pe placul meu: urcarea spre Șpirlea și apoi spre creastă…
Am tras cu Octav destul de bine pe bucata asta, știind că după creastă va fi cam coșmar pentru noi… Blestemul biciclistului la alergare e coborârea: niciun mușchi de-al nostru nu e pregătit pentru asta! Am ajuns cu bine în creastă, am supt câte un gel împreună cu ultimele picături de apă și am luat-o la vale, dar de data asta am alergat cât de tare am putut! Incredibil, dar îmi ieșea foarte bine și mușchii nu protestau deloc. Am depășit mult și nu îmi aduc aminte să fi fost depășit de cineva la vale. Am ajuns în Poiana Grindului absolut în regulă cu toate. La Table, unde am dat de data asta de cel mai bine organizat punct de alimentare văzut vreodată, am băgat un Activator preventiv, ca nu cumva să îmi scadă moralul pe final, după care am atacat cu Octav urcarea în Șaua Joaca și dealul spre Peștera. Coborârea spre sat e extrem de abruptă pe partea finală dar nu mi-a pus probleme. Am alergat… așa cum mi-aș dori să alerg, deci se poate. Ba mai mult, am continuat în același ritm pe drumul spre Măgura, iar la Fântâna lui Botorog am ajuns vesel sărind din piatră în piatră!
Foto: Răzvan Stoica
Ultimii km i-am alergat cu voie bună și pace incredibil, chiar sub 5:30 min/km pe final de concurs! Octav a rămas cu mine și am trecut amândoi linia de sosire în 6:48, un timp pe care de mult nu l-am mai scos la MPC. În plus, invers s-au scos timpi ceva mai proști, așa că ar fi poate un 6:30 real! Am terminat mulțumit iar acum au trecut 2 zile și cobor scările fără probleme! Se pare că două antrenamente scurte și tari sunt oarecum suficiente pentru mine să mă pun în formă. Și da, anul viitor am să mă antrenez mai serios, am să particip la mai multe maratoane, povestea din fiecare toamnă… Să vedem cu ce vine 2017, deocamdată am intrat în pauză de relaxare până vine zăpada și încep concursurile de schi…
