Vidraru Bike Challenge, Relu Calotă – race report de la coada clasamentului

Relu Calotă ne trimite relatarea sa despre cum a fost la Vidraru Bike Challenge, cursa văzută nu din față, ci din coada clasamentului. Să-i dăm cuvântul:

Duminică dimineață am plecat cu amicul Dan spre startul primului meu concurs la munte. După trei ani de biciclit pe la concursurile de pe lângă București, am considerat că a venit vremea să trec la nivelul următor. Dan experimentase pe la câteva concursuri de munte anul trecut și a fost cel care m-a convins să încerc și eu. De obicei am mari emoții cănd încerc ceva nou și sunt extrem de stresat să nu uit ceva. Mi-am pregătit echipamentul de vineri seara, să fiu sigur că nu uit nimic. Roți umflate, cameră de rezervă, pompă, am băgat soluție antipană în roți, haine mai groase și mai subțiri, cască etc.

Am pus două telefoane să sune dimineața, să fiu sigur că mă trezesc. M-am trezit înainte să sune și am plecat cu gândul să nu terminăm chiar ultimii. Ne gandeam că trebuie să abandoneze cineva dar să nu fim noi ăia. Am stabilit să stăm împreună pe toată durata cursei că nu se știe… e mai bine așa. Cum ne planificam noi cursa mi-am dat seama că am uitat manușile acasă și m-am panicat: îmi vor amorți mâinile mai repede și îmi vor aluneca pe manere de la transpirație. Ne gândeam noi că ar fi fost mai fain să ne dăm la tura de 90 de km în locul celei de 50 de km. Ce naivi…

Am ajuns în zona de start printre primii, măcar acum să fim. Știam că e important să pleci cât mai repede în cursă ca să eviți buluceala celor mai puțin pricepuîi, uitând că noi eram aceia. Nu am încurcat foarte tare, pentru că numărul participanților a fost destul de mic în comparație cu ce știam noi.

Și acum să vă povestesc cum a fost cursa. Sper să-mi mai aduc aminte cât mai multe detalii.

Am început cu o urcare destul de lungă, dar a fost pe asfalt. După asta a urmat o alta, pe un drum forestier, destul de lungă și ea. Am început să-l întreb pe amicul Dan, cât am pedalat din cursă. Nu aveam nici 7 km și urcam… A venit o coborâre de care ne-am bucurat așa cum am putut noi mai bine, cu degetele înfipte în frâne. Trosneau bolovanii sub roți dar am ajuns și noi la incredibila viteză de 20km/oră.

De câteva ori am simțit că o iau printre coarne, dar n-am luat-o, pentru ca am eliberat ușor frâna. E important să frânezi, dar să știi când și cum, mi-am zis. Brusc m-am întrebat cam cât de tare ar durea dacă mă aruncă bicicleta pe jos. La fel de repede mi-am zis ca n-o să cad pentru că o sa fiu cât pot eu de atent și mi-am impus prudență maximă. Stabilisem să mergem împreună și în caz de… Doamne ferește, avea cine să sune dupa ajutor (amicul Dan).

Chiar dacă traseul se eliberase destul de mult, nu ne mai depășea nimeni. Coborârea s-a consumat repede și ne-am pus iar pe urcare. Până la primul punct de alimentare nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreo coborâre, dar nu bag mâna în foc. Cert este că până acolo nu ne-am oprit. Când am ajuns, mi-a trecut prin cap să nu ne oprim și să-i depășim pe cei câțiva concurenți care își refăceau forțele dar am renunțat repede la idee și bine am facut. Am alimentat cu două guri și mi-am mai luat și la mine pentru mai mulți, să fie. Era kilometrul 17 cred, și era prima noastră oprire. Am continuat cu niște urcare, firește, numai că, am băgat așa mult la ghiozdan și a trebuit să o luăm pe lângă biciclete. Creierul meu începuse să se teamă de ce-mi făceam și s-a gândit să mă protejeze. Cum mă proteja el așa și nu ne mai depășea nimeni ne-am liniștit și ne-am propus să nu abandonăm orice ar fi.

Treaba este că nu eram ultimii. A mai apărut un coleg de suferință, care ne-a depășit pe o bucată mai dreaptă și pe care l-am depășit la prima urcare mergând pe lângă biciclete. S-a dat și el jos și am continuat împreună. Au mai apărut câțiva, aceeași abordare. Am ajuns împreuna pe o pășune puțin pe urcare, dar nu grav. Ei s-au suit pe biciclete, noi nu. A mai venit un punct de hidratare și o pantă mai abruptă. Creierul meu mi-a zis că numai la vale mă mai lasă să mă sui pe bicicletă. Așa am făcut, nu aveam energie să-l contrazic și nici să-i fac în ciudă. Încercam să mă bucur, atât cât puteam, de iarba foarte moale și verde. M-aș fi întins puțin dar mi s-a facut teamă că n-o să mai reușesc să mă urnesc din loc. Aș fi făcut o poză, că era fain peisajul, dar am zis să nu-mi consum energia scoțând telefonul din buzunar. Am reușit să-l rog pe Dan să se oprească și să mă filmeze și pe mine cu camera, că tot s-a gandit el să filmeze cursa asta.

Am ajuns undeva sus (cred că era jumatatea traseului) și urma o coborâre frumoasă pe o iarba verde și deasă care părea foarte moale. Am eliberat frânele de tot și m-am dus. Nu-mi era teamă că o sa pic, chiar îmi doream. Acum parcă îmi pare rău că nu m-am întis puțin acolo chiar și cu o căzătură. Cum ne gândeam noi așa că de la jumatatea traseului, pe care mai mult am urcat decât am coborât, trebuie să fie mai multe coborâri, a trecut pe lângă noi ca vântul Kelemen Arpad, câștigătorul de la tura de 90km. Repet, câștigătorul de la tura de 90km. Noi eram pe la 25, maxim 30.

Asta ne-a ajutat cumva, pentru că nu mai eram ultimii, veneau primii de la tura lungă în urma noastra. M-a marcat atitudinea unui băiat de la tura lungă, care într-o porțiune defrișată proaspăt, cu multe șleauri în care puteai să te ascunzi stând în picioare, pedala energic și înjura de zor la cei care taie pădurile, și nu se repeta. Acela a fost momentul în care am simțit că trebuie să-l încurajez.
Așa am ajuns noi iarăși la punctul cu papa. Mai erau 17 km de cursă. Ne-am oprit. Am mâncat. Am băut apă. Am stat de vorba. Un baiat de acolo și-a deschis o bere de față cu noi. Am salivat tare. A vrut să ne dea și nouă. Noi am refuzat pentru că suntem niște sportivi și nu bem bere în timpul concursului. Am aflat că traseul e mult mai ușor, mai mult pe coborâre și că nu mai este mult de urcat, dar mai sunt câteva porțiuni și chiar una cu pantă mare, dar ca e scurtă. Mai aveam energie numai pentru coborâri.

Toate urcările le-am făcut pe lângă bicicletă, iar când ne prindeau din urmă cei de la 90km, ne opream respectuos și urlam la ei crezând că-i încurajăm. Pe câțiva i-a pufnit râsul. Sper să nu-i fi încurcat. A venit și ultima coborâre care a fost foarte lungă. Chiar și pe coborâre efortul a fost maxim. Imi amorțiseră degetele foarte tare și trebuia să mă uit des la ele să vad facă mai sunt pe manete. Nu le mai simțeam, dar îmi doream să ajung la sosire. Chiar dacă-mi doream sa termin cât mai repede, m-a oprit o vacă (și cred că bine a făcut), care stătea în mijlocul drumului și se uita cu milă la mine. Nu aveam energie să o ocolesc călare pe bicicletă.

A mai fost un moment: un concurent a trecut pe lângă biclă cu o roată în mână (nu mai avea șurubul de prindere de la roata față); nu vreau să știu cum a aflat că nu-l mai are, dar era ok, nu era rănit și mi-a zis că n-am cu ce să-l ajut. Eu vreau sa-i mulțumesc că a fost acolo, că m-am oprit să mă ofer să-l ajut, pentru că m-am mai odihit puțin pe coborârea amețitoare. A urmat o porțiune de asfalt dar la vale și gata tura mea de 50 de km. În peste cinci ore am parcurs traseul, dar nu am fost ultimul nici la categorie, nici la general și nu i-am luat în calcul pe cei care au abandonat. Un traseu foarte fain, pe care vreau să-l mai fac, dar mai încerc și altele.

P.S. Nu mai alergați cu bicicletele prin parcurile pline de lume sâmbata și duminica. Mergeți la munte dacă vreți să vedeți ce și cât puteți!

Material redactat de Relu Calotă.