Marc Sandu revine cu un nou Race Report, de data aceasta de la recent disputatul Urban Trail XCC. Chiar dacă întreg concursul a fost mai mult o dovadă de a-și pune ambiția la încercare, nu a ezitat să dea o notă de umor celor întâmplate. Așa cum ne-a obițnuit de fel. Să-i dăm cuvântul.
Acum, că mai marele Freerider v-a edificat despre cum a fost traseul, consider că nu mai are rost să bat apa în piuă. Menţionez însă că parcursul de patru kilometri doar, m-a făcut să mă gândesc la filmul acela cu nişte adolescenţi căzuţi pradă unui guvernamental şi ultra-secret program, care trebuie să scape dintr-un labirint hi-tech, atât era de complicat şi de întortocheat şi dacă mai aruncai o privire deasupra, la scheletul acela de metal, efectul era complet! Ce pot să mai spun decât că am avut un început de sezon „atipic”, dintâi o cursă într-o mină de sare, iar apoi o cursă într-un peisaj postmodern, aşadar aştept o cursă „clasică” de mountain-bike!
Nu mă înţelegeţi însă greşit, traseul conceput de Răzvan Jugănaru a fost de nota zece, demonstrând că „tehnicul” poate izbucni de oriunde, chiar şi dintr-un spaţiu de care cei mai mulţi habar nu aveam, ascuns de un gard de metal, din incinta Romexpo. Un spaţiu pe care l-am răvăşit cu o zi înainte de cursă, pentru că nu am găsit nicăieri să se menţioneze că era interzis şi unde am trăit un „high” absolut, chiar în momentul în care se făcea că izbucnea o ploaie torenţială iar eu scoteam un timp în jurul la 10 minute per tură, fără partea de start/finiş. Deşi Dragos a vorbit despre traseu, nu pot să nu pomenesc de zonele în care trebuia să te grăbeşti… încet, mai exact, cele două viraje foarte strânse pe pietre, de sub clădirea în (eternă) construcţie.
Revenind la start, bine plasat în prima linie, alături de însuşi Alex Ciocan, probabil că m-am emoţionat şi am tot bâjbâit până am băgat gheata stângă în SPD, creând un avantaj primilor cinci rideri, de care m-am alipit însă şi am hotărât să rămân senin şi în expectativă, pentru că timp era. Asta e o bilă albă, pentru că de obicei mă turez tare la start. Am schiţat o depăşire la adresa lui Toni Vieru, dar el m-a închis frumos, după care l-am văzut pe Ciocan pierzând o poziţie într-un viraj larg, în care nu prea mergea culcată bicicleta, din cauza pietrelor. Chiar înainte de urcarea cu nisip, am depăşit un rider luându-i frumos interiorul, ca la motocross şi l-am avut pentru o secundă in vizor pe însuşi Alex Ciocan – Dumnezeule, voi vedeţi ce chestii debitez? dar am hotărât să nu forţez. Lucrurile mergeau bine, eram „chill”, cum se spune pe la noi, dar iată-l pe Ciocan că tuşti, agil ca un iepure, descalecă de pe al său Rose şi o tuleşte prin nisip ca la ciclocross… În ce priveşte, zici că aveam contract scris cu Jugănaru să urc movila de nisip pe KTM – că deh, coachingul, taberele… ceea ce mă împotmoleşte temporar, Ciocan se distanţează, dar mai e încă speranţă, ajung pe faimoasa zonă de pompare, punctez puţin cu piciorul la virajul pe nisip şi continui entuziast până când îmi dau seama că am pană.
Mă retrag demn „la boxe”, gândindu-mă câte comentarii va stârni chestia asta şi extrag un cui de dimensiuni respectabile din caucicul spate. Mă gândesc la cele opt podiumuri cucerite în sezonul 2014 şi la titlul de vice-campion de amatori la contra-timp şi la pipa ruptă la Cernica. „Hai să plecăm acasă”, îi spun Roxanei, care insistă însă să mă urc pe bicicleta ei, KTM-ul Ultra Sport, care e bicicleta mea de antrenament, între timp eu promovând la un cadru de KTM Myroon Prestige. „Cursa e pierdută”, spun, dar când îi văd pe primii rideri trecând de primul tur, mă activez, scot numărul Roxanei, îl pun pe al meu în buzunar şi plec din nou pe circuit. Foarte interesantă observaţie, dacă Ultra Sportul se simte mult mai „fun” decât Ultra Fire, bicicleta mea de antrenament de anul trecut, da, Myroon Prestige, nu-şi dezminte poziţia de vârf de gamă. Dar nici Ultra Sportul nu merge rău şi ca să mă răzbun puţin, urc la ambele ture rămase pe movila de nisip, sar vreo două şanţuri, dar încerc să trag ca şi cum aş fi în cursa pentru podium. Traseul e mult prea frumos şi îmi pare rău că timpul trece atât de repede…
Concluziile sunt pozitive: să pot povesti despre cum merg băieţii de la nivelul întâi, chiar din linia… întâi este deja un lucru pozitiv per se. În rest, go tubeless şi voie bună!
Marc Sandu
