Trans Alpin Bike Marathon: Viaţa la înălţime

Una e să priveşti pe monitor un profil de cursă în „V”, alta e să-l pedalezi la faţa locului. Era destul de clar că după o coborâre de la 1.600 metri la 700 de metri, pentru a ajunge la 2.100 de metri, lucrurile nu urmau să fie tocmai simple. Iar pentru mine e destul de paradoxal, cum, deşi îmi place să cred că practic mountain-biking la nivel amator, ajung foarte rar în situaţii cu adevărat „montane”. Trans Alpin Bike Marathon a fost una dintre ele şi a meritat deşi nu mă pot lăuda cu vreun rezultat notabil.

Foto: Bogdan Panait

Ştiam că sunt o mie de chestii care pot merge prost pe munte şi că e mult până departe, de aceea m-am pus din nou, de la bun început, pe modul „slow”. Nu m-am băgat prea în faţă la linia de start, socotind că dacă  sunt cu adevărat în vână am eu timp să recuperez spectaculos nu să caut să compensez fiind viteaz pe coborâri. Îmi place căţărarea, mai mult însă ca şi concept deoarece nu am cum să mă numesc căţărător, sunt prea greu (încă) şi nici relieful bucureştean nu mă prea ajută. Aşa că de abia aşteptam căţărarea, sperând că voi merge cât mai bine. Am recuperat puţin pe urcarea pârtiei de ski, după care a început coborârea, iar aici, cum nu mă simţeam 100% sigur pe derularea evenimentelor, cum strângeam finuţ din frâne.

Antrenamentele acerbe din pădurea Băneasa nu includ bolovani de toate formele şi dimensiunile, împrăştiaţi în toate configuraţiile, pe un „hard pack” cu şleauri şi, desigur, curbe. Pune un 40 pe oră, o greşeală de pilotaj şi ai reţeta pentru dezastru. Eu cam aşa am gândit pe toate coborârile şi am de gând să îmi schimb optica doar după câteva zeci de ore de experienţă pe munte.

Pe o urcare cu niscaiva urme de asfalt, am dat de un rider căzut lângă bicicletă, destul de şocat, cu echimoze pe faţă şi deşi am fost numit egoist de un lung şir de foste iubite, am oprit pentru că … nu puteam face altfel. După cursă am înţeles de la rider că pe coborârea precedentă o piatră îi strâmbase discul de frână şi îi desfăcuse quick release-ul, roata cedându-i tocmai când trăgea tare pe urcare. Cum telefon nu mai iau cu mine de când am pierdut unul la Cozia MTB şi am spart altul la Autumn Race – pe principiul mă târăsc până în civilizaţie în caz de ceva , am căutat să opresc din concurenţi, să sunăm la organizatori. Desigur mulţi grăbiţi, dar până la urmă a oprit un tip cu un smartphone mişto şi după ce m-am asigurat că totul era ok, am plecat mai departe, intrând pe lunga coborâre, pur… montană. Am ajuns pe o cărare cu bolovani ascuţiţi, pe marginea căreaia, nu număr de rideri reparau conştiincioşi snake bytes. Eu eram foarte mândru de camerele mele Joe No Flats, un soi de Maybach al lui Gigi Becali al camerelor de bicicletă, luate cu voucheru’ de la Zimbrăria XC, cu „pielea” groasă şi mustind de lichid. Şi, între noi fie vorba, grele ca nişte mănuşi de box… Am mai oprit puţin să-i împrumut pompa lui Ulisse Gheduzzi, nefâcându-mi prea mari griji că nu mă va prinde din urmă, ceea ce s-a şi întâmplat pe urcare…

Am parcurs toată coborârea senin, aruncând câte un ochi şi peisajelor magnifice şi simţind căldura discurilor, atunci când am descălecat să trec peste un trunchi. Apoi, surpriză din drumul forestier, se urca direct pe o cota de nivel, şi tocmai când mă pregăteam să urc bicicleta pe mini-peretele de piatră, de jos, din forestier, a apărut un rider, cu faţa plină de sânge, în stare de şoc. Din fericire, îşi spărsese doar dinţii, crezând că drumul continua pe forestierul care devenea din ce în ce mai pietros şi, cum tânărul era foarte supărat am stat din nou să fac rost de un telefon, să sun organizatorii şi apoi să-l consolez. Tipul era de părere că dinţii săi erau pe veci compromişi, eu eram de părere că orice se repară. Până la urmă, după ce organizatorii au fost anunţaţi, a apărut un alt rider care s-a recomadat drept dentist, moment în care am simţit că era timpul să mă retrag.

Am dat apoi de un alt tip care tocmai pitea o doză de Red Bull lângă un copac şi cum deja începusem să mă cred un soi de zân bun al Maratonului, l-am avertizat verbal că „nu e frumos ce face”. Tipul mi-a repetat pe un ton supărat că organizatorii vin oricum să cureţe, aşa că tot ce am putut face a fost să îmi cer scuze că l-am deranjat şi să măresc ritmul până la coborârea spre Peştera Muierilor, un soi de punte a suspinelor, despre care am auzit multe, şi pe care de altfel şi dădusem chiar şi o tură în ziua precedentă, căci eram cazat în zonă. Folclorul local spune că absolut orice femeie poate rămâne însărcinată dacă intră în peşteră de trei ori cu acelaşi ghid, aşa că, pe lângă un astfel de loc, încărcat de energii am ales să trec tip-til, cu bicicleta în mână, peste treptele de la intrare.

Şi când te gândeşti că am ajuns cu povestirea abia la prima jumătate a V-ului… Să dăm atunci fast-forward pe fals platul pe care am mai recuperat nişte poziţii şi să ajungem pe forestierul care te scotea în golul alpin, în care, desigur mai aveai de urcat. Chiar mă gândeam să îmi intitulez articolul „Templul Suferinţei”, dar nu vreau să sperii lumea, chit că mi-am făcut băşici la tălpi şi mi-am distrus crampoanele la pantofii mei cei buni. La război însă, ca la război şi dacă stau acum să mă gândesc nu am făcut chiar atât de mult push-bike, în contextul traseului. Celor care participă la concursuri, combinaţia pantă înfiorătoare şi grohotiş le este bine cunoscută, aşadar, ce să mai spun decât că la un moment dat pedalam printr-o gigantică rigolă, un soi de half-pipe natural, iar din spate venea cu mari eforturi un tractor. În acelaşi ritm, aşa că măcar pentru acel segment am fost mulţumit de performanţele mele. Poate l-aţi prins şi voi la finiş pe domnul, târzior sosist de altfel, care tuna la finiş că el „în România” nu mai merge niciodată la un concurs, cu atâta vehemenţă încât la un moment dat a apărut şi Poliţia în persoana unei agente blonde.

Motivul? Cică prea mult push-bike pe traseul Classic şi observ cu tristeţe că ne-a intrat în sânge să ne revărsăm nervii pe România la orice nemulţumire. Îmi dau şi eu cu părerea şi spun că acesta a fost pur şi simplu jocul de la Trans Alpin Marathon. Şi chiar felicit organizatorii pentru ideea de a spune „stop joc” la intrarea în asfaltul de pe Transalpina, locul unde din punct de vedere sportiv se încheia maratonul. Ştiu din proprie experienţă că mari sunt orgoliile amatorilor şi mulţi – inclusiv eu, ar fi considerat că pot să dea lovitura şi să mai recupereze câteva poziţii pe coborârea perfect asfaltată (şi fără parapeţi) până în Rânca. Trebuie să critic însă la final, Maybach-ul camerelor cu aer, care pe ultimii doi – trei kilometri, cum i-am dat şi eu o idee mai tare pe coborâre, lovind o piatră, fără însă să mă dezechilibrez în vreun fel, a ales să cedeze într-un snake byte.

„Ai tot?” m-a întrebat în goană un concurent, de fapt am nevoie de un…. levier, am apucat să răspund însă tipul era deja departe, aşa că am folosit cu succes urechea de la quickrelease-ul roţii spate.

Material scris de Marc Sandu