SkyRun #2: Pas cu pas, treaptă cu treaptă

Ştiam eu: în toaleta Sky Tower, bine vârâte într-un pahar de cafea la „to go” găsesc cojile acelor fructe portocalii care îţi dau un „boost” serios de energie, semn că cineva a apelat la „hippophae rhamoides” înainte de start. Dar şi eu venisem însă pregătit: ultimul lucru pe care îl fac înainte de a-mi lăsa geanta cu hainele civile la garderobă este să afund adânc linguriţa în borcanul cu cătină şi miere şi să înghit lacom conţinutul. La ce nebunii vă gândeaţi?

În ce priveşte antrenamentul specific pentru a doua mea participare la Sky Run, cursa de alergare pe trepte care te aduce la etajul 34 al Sky Tower, făcusem şi aşa ceva, câştigând până la urma simpatia vecinilor de blocul din zece etaje în care stau. Am mizat pe  sprinturi în fiecare zi până la camera liftului, până când s-au strâns şase astfel de încercări într-o zi (grea zi…), apoi, pe măsură ce se apropia data concursului organizat de Smartatletic, am scăzut treptat, în pre-ziua concursului rămânând la două sprinturi care făceau ca toţi dulăi de apartament să latre, declanşând panică dar şi admiraţie printre vecini.

Totuşi, aş minţi dacă aş spune că aveam un obiectiv clar la Sky Run. Cu cele 680 de trepte şi 119 metri de diferenţă de nivel, cursa se pretează cicliştilor, anul trecut, Daniel Roşioru şi Lucian Logigan reuşind să se claseze pe locurile cinci şi şase, la general, iar eu pe un surprinzător loc 21. Totuşi obiectivul meu era destul de neclar, “să merg cât mai tare”, luând decizia doar în dimineaţa concursului de a încerca să “ard” 30 de secunde din timpul de anul trecut, 4:11. Plus că, am făcut o greşeală de alimentaţie, consider: laptele cu musli s-a dovedit a fi insuficient la micul dejun, lăsându-mi o senzaţie de foame pe la orele 11:00. Ştiam că orice aş fi făcut nu era bine: dacă nu mâncam nu era ok, dacă mâncam îmi “porneam” digestia, oricum nu aveam fructe la îndemână iar tot ce am găsit la supermarket-ul Promenada Mall a fost orez cu ghimbir, ceea ce era foarte ok, dar trebuia să îl fi mâncat mai devreme cu 40 de minute.

Spun toate acestea nu ca scuze ci sper să fie o informaţie cât mai utilă celor care citesc articolul. Am luat startul bine dispus, maimuţărindu-mă chiar şi bolborsind ceva cu “This is Sparta!”, ceea ce cred că nu a părut foarte serios colegilor de alergare. Mai ales că pe primul set de scări piciorul drept mi-a alunecat, dar am decis să nu dramatizez şi să îmi văd de drum. Experienţa SkyRun este foarte intensă, ai câteva minute de anaerobic “pur”, manifestat în cazul meu cu plămâni care parcă au luat foc, trecerea la etajele superioare ale SNC a unei activităţi atât de naturale cum e alergarea, atunci când trebuie să comanzi fiecare membru să se mişte şi, pe ultimele etaje te loveşte ameţeala. Este, datorită spaţiului închis, un exerciţiu mai brutal decât un start la o cursă de ciclism. De data asta aveam ceasul cu puls la mine şi ştiam că după finish e esenţial să continui să mă mişc până îmi coboară pulsul şi nu să mă arunc pe mochetă ca anul trecut, pentru că… de ce ai tura la maximum un motor, după care tai brusc contactul?

170 bătăi pe minut, parcă mă mişc prea încet, continui să alerg, trec de 180, mă mir că încă pot să alerg aşa că e bine, după care intru automat pe modul urcat două câte două trepte şi descopăr puterea respiraţiei. Cred că în viaţa mea nu am expirat cu atâta putere şi atât de sonor şi văd că treaba merge, nu cred că am pierdut foarte multă viteză. Pulsul îmi stă la 185. Văd cu coada ochiului o voluntară îmbrăcat în verde, între două etaje, care face nişte mişcări de dans, ne încurajează şi strigă ceva din care aud “energie”. Consider că e “drăguţ” şi urc mai departe, dar simt cum respiraţia mea îşi pierde treptat din putere, am 3:30 pe ceas, deci nu poate să mai fie mult, ar fi bine chiar să nu mai fie mult, pentru că pe aici îmi era obiectivul, văd ultimul etaj şi spre deosebire de anul trecut când abia m-am scurs pe linia de finiş, acum reuşesc să o trec alergând.

3 minute, 50 de secunde si 8 sutimi, o imbunătăţire de 21 de secunde faţă de anul trecut, locul 6 în categorie şi locul 9 la general. E bine, e chiar suficient de bine încât să mă facă să mă gândesc cu jind la podium… Daniel Roşioru a fost fantastic de data asta, reuşind 3:12, locul doi la general şi primul în categoria 18-34, ceea ce arată ca oricât mă străduiesc să prind din urmă elitele, ele mereu o iau înainte, plus ca Daniel nu a facut antrenament specific pentru SkyRun. Ce pot spune despre timpul reuşit de câştigătorul Sky Run, Florin Munteanu, 2:51, decât ca e de domeniul… extra-terestrului! Dar, vestea bună este că potrivit cercetărilor în domeniu, indiferent de vârsta la care te apuci de sport, creşti vreme de şapte ani, după care încă trei ani îţi mai poţi imbunatăţi rezultatele, aşadar, răbdare, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, şi, fără tutun!