Acum citesti
Race Report, Stage Race Triada MTB, Avrig: Doamnelor,Domnișoarelor, Domnilor, reporniți motoarele!

Expozițiunea

Salut, mă numesc  Marc Sandu și în urmă cu exact zece ani, participam la prima mea cursă de MTB, Prima Evadare pe numele ei. Mi-a plăcut atât de mult, încât am mai mers la o cursă, apoi la încă una și tot așa, încât prin 2013 mi-am vândut motocicleta (KTM), pentru a-mi cumpăra o cursiera și un MTB, tot KTM, pe care le mai am și acum, apoi am făcut parte din două echipe de amatori, am participat la curse de șosea, de ciclocross și de enduro, curse pe etape…  

Foto: Cherestes Janos Csaba

Intriga

Stați puțin, am zis cumva curse pe etape? Păi cum să nu particip atunci la Stage Race-ul din cadrul Triada MTB Avrig? Nu aveam cum să nu o fac. Eram pregătit eu pentru asta? Nu! A contat acest lucru? Nu! Vorbim despre un stage race organizat de aceeași echipă care a făcut și sper să mai facă Geiger-ul, care pentru mine este alfa și omega curselor de MTB.

Mai trebuie menționat că după Prima Evadare, m-am așternut frumos la scris un soi de race report, i-am spus eu, descoperind neintenționat jurnalismul gonzo, care a fost publicat pe acest site. Aerul meu de începător năuc, venit la concurs cu o cască și pantaloni de motocross, bocanci și rucsăcel a făcut ca demersul meu să se bucure de un efemer succes, dar apoi combinația de sinceritate, autoironie, căutare obsesivă a podiumului la amatori și diverse năzbâtii mai mult sau mai puțin legate de mecanică, câte o rătăcire copioasă pe vreun traseu – căci rămân un țăran în suflet, pentru care un GPS e prea sofisticat și prea scump pentru a și-l planta pe ghidon,  incidente de fapt destul de firești în orice presupune un concurs pe vehicule înzestrate pe roti, m-au transformat într-un personaj controversat. Cred. Presupun. Habar nu am de fapt. Unora le-a plăcut ce am scris, alții m-au criticat. Așa e firesc de fapt.  Ideea e că până și eu m-am plictisit de race reporturi, darămite cititorii, așa că nu am mai insistat în ultimii ani, decât la ocazii speciale. Plus că, în opinia mea, din perspectiva celui care scrie, neîndrăznind să mă numesc scriitor, dacă nu lași cuvintele să se aștearnă pe ecran așa cum o cer chiar ele, ești nu doar ipocrit față de ceilalți ci ipocrit față de tine.Ceea ce mi se pare cel mai nasol lucru. Chit că asta face să nu fie deloc distractiv să fii întrebat din senin pe traseu, “ce vei păți de data asta?”, “de ce nu ai luat podium?”, etc.  

Cunoscând toate aceste lucruri, tot am semnat pentru stage race-ul de la Avrig și tot mi-am asumat un race report, o veste bună, printre ultimele pe care vreau să le mai scriu. La urma urmei, într-un race report, lucrurile merg exact pe momentele subiectului, din care am rezolvat deja lunga expozițiune și dar intriga. La capitolul intrigi, mai avem puțin, întrucât dacă în pandemie, oamenii normali să zicem așa au descoperit sportul, și eu am descoperit viața normală. Nu am renunțat însă la ciclism, dar și din dorința de a îmi dezvolta tehnica și dintr-o șansă care a făcut să îmi schimb fosta bicicletă de curse cu o biclă de enduro, chiar am ajuns să practic această disciplină, așa cum ani de zile doar visasem, ajungând la Semenic, Azuga, Sinaia și desigur Ciocanu. Deci, experimentul e interesant. Voi mai fi în stare să dovedesc un stage race, cu 1.000 km parcurși în 2021, din care mare parte, în fața blocului, lucrând la tehnica pentru wheelie și manual? Aceasta ar fi și noua mea doctrină racing și anume să concurez pentru a mă menține fit.

Foto: Tibi Hila

Desfășurarea acțiunii

Așa că, un lucru tare bun, borna celor 10.000 de metri de cățărare am atins-o chiar în ziua de vineri, la proba de contratimp, 10 km cu 350 de metri diferență de nivel. Ploaia căzută în zilele precedente a făcut să petrec destul de mult timp urcând prin pushbike, ceea ce nu a contat prea mult, căci după aproape doi ani de pauză îmi venea să mă pișc să mă asigur că nu visez. În mod surprinzător, pulsul a stat aproape de pragul anaerob, preț de peste 40 de minute, care mi s-au părut foarte lungi. Senzația de ireal a persistat și a doua zi, în etapa de 54 de kilometri cu 1.600 metri diferență de nivel, unde totul a mers ca pe vremuri, m-am luptat să găsesc trase, să pompez la trecerea prin fiecare baltă cu noroi, fiind poziționat încă destul de bine în pluton, dar în momentul în care s-a ajuns la o urcare pe iarbă, am început să pierd copios poziții, întrebându-mâ dacă nu cumva voi fi prins din urmă de închizătorul de traseu.” Lanterne rouge”, iată o provocare de tip nou, dar, cum eram pregătit pentru orice, am continuat, inspirat de panorama Făgărașilor, cu crestele acoperite de zăpadă, o imagine pur și simplu de tablou. Am meditat și la cum poți să ai toată tehnica din lume, dar dacă nu ești pregătit fizic, nu te ajută cu absolut nimic. Dacă ați mers vreodată pe o motocicleta înzestrată cu modurile Race, Normal și Rain, ei bine, eu eram pe Rain, totul era acolo, direcția, gazul, frâna, dar parcă cumva totul intrase la apă și motorul trăgea gâtuit. La fel și pe urcare, de fapt, pe  prima urcare după un 2019 oarecum dedicat urcărilor la Haute Route Pirinei, fapt pentru care speram ca și corpul să mai țină ceva minte și să răspundă corespunzător. Cumva, mușchii au răspuns la apel chiar și pe pushbike-ul brutal, care mi s-a părut mai lung și mai greu și decât ce am întâlnit la Carpathian MTB Epic în 2018, dar știu prea bine că asta era și taxa pentru intrarea în paradis. Adică, pentru potecile pe care ai de pedalat odată ce ai ajuns sus de tot, pe la 1.000 de metri altitudine, kilometru după kilometru de plăcere mtbistică pură, care merită efortul. Porțiuni aproape enduristice,  pădure încă aproape virgină, câte un luminiș cu vedere fantastică la munte, la lumea de sus, la lumea de jos și, în cazul meu o negociere la sânge între cheauneala încasată pe urcare și dorința de a merge cât mai tare la vale. Într-adevăr, complex sport maratonul, pentru că dacă vrei să fii acolo, din acel film, trebuie să știi de toate, să fii capră neagră pe urcări și pasăre răpitoare pe coborâri…Acum, dacă e să continui să fiu sincer, faptul că pe timpul iernii am învățat să merg o parcare în wheelie, nu m-a ajutat la absolut nimic, în schimb tehnica de manual m-a ajutat să intru din plin pe roata spate, în băltoacele cu noroi de pe traseu, fără a mai pierde viteză și fără a risca să derapez și să pierd toată inerția. E drept că la proba de contratimp această manevră m-a aruncat și în decor, dar a meritat încercată. Am recunoscut coborârile de la maratonul din 2017, acolo, unde, ah, mă luptam pentru podiumul categoriei 30-39 cu Daniel Bostan – chiar, oare ce mai face? 😀 – iar acum, la 40 – 49 mă luptam să prind limita de timp, însă conform Strava, treaba a mers mult mai iute la coborâre, avantajat fiind cu siguranță și de primul meu full, un KTM MT Scarp. Merit și eu atât lucru, după un deceniu de hard…

Impresia de ușurință pe coborâri a persistat și a doua zi, în etapa de 70 de kilometri, porțiunile în care în urmă cu cinci ani, cu un hard tail nu îmi era chiar totuna, s-au bifat în ritm de “gimme some more”, chit că partea comună cu traseul de 45 km mi-a dat emoții că nu mă voi încadra în timpul pentru Check Point 2. Un traseu foarte agresiv, cu multă cărare umedă și alunecoasă în prima parte, urcări și coborâri scurte, ca dinții unui piaptăne care te cam storceau de vlagă. La ceea ce părea a fi o porțiune cronometrată de urcare, repet, problema nu a fost de forță efectivă ci de condiționare, putând testa pe pielea mea că aceasta dispare prima. Totuși, m-am distrat teribil pe coborârea până la dig, am lăsat bicicleta să alunece pur și simplu la vale și să își găsească ea o trasă prin terenul inundat, iar pe dig, am avut norocul să găsesc un rider de la traseul de 45  kmcare a fost mai bine voitor cu împărțirea trenei. Misiune îndeplinită, am ajuns cu aproape o oră înainte de închiderea CP2 și cum luasem cred în premieră, ulei de lanț și chiar un multi-tool cu mine – tot vârsta pesemne și-o fi spus cuvântul, am avut și timp să ung gospodărește lanțul care scheuna amarnic.

Punctul culminant

Acesta ar fi încă o trecere pe câmpul din etapa precedentă. De această data în plin soare și cu osteneală acumulată, aici, sincer, m-am simțit atât de neputincios, observând cum ciclocomputerul – fără hărți, programe de antrenament și mailuri, îmi arăta viteze de plimbat căruciorul în Lidl.  Mi-am dat seama că toate momentele din anii precedenți în care ajungeam la concluzia, gata, m-am copt, abandonez, erau de fapt niște false alarme, dar că acum chiar era groasă. Tremuram la orice delușor care îmi apărea în față, să nu fie cumva ultimul, înghițeam gel după gel, beam isotonic și din fericire, crampele mi-au dat nițel târcoale, dar nu au mușcat, ca la un Geiger când pierzând un bidon ajunsesem să urlu de nebun prin pădure. Am reușit așadar să fiu un bun nesimțit și să mă târâsc până la pădure, acolo unde metafizic vorbind, m-am imersat in peisaj si mi-am revenit. Vântul adia, cărările unduiau pe coborâre, nu era absolut țipenie de om, doar când și când câte un membru al staff-ului, prin punctele strategice, cu câte o bicicletă sau câte un motor de enduro, și, cunoscând traseul din ziua precedentă, am apăsat maneta dropper-postului, și m-am lansat în exploatarea sa  rațională, ajungând apoi la Palatul Bruckenthal, ca în vremurile bune – care, amuzant, pe atunci nu erau suficient de bune, că deh, pierdeam podiumul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Relativ fresh, cu muschii umflați de… mulțumire și într-o rară și totală comuniune cu după amiaza aceea timpurie de duminică.

Concluzia

Zece ani de pedalat la curse au trecut pe repede înainte pentru mine. Forma se capătă greu, se pierde ușor. Totuși, dacă ar fi să iau la purecat acest ultim deceniu, cred că m-aș putea imersa cu orele în diversele momente de pe la curse și aș găsi momente care mi-ar da fiori și m-ar uimi.

Mereu am crezut că la vârsta de 40 de ani voi merge cel mai bine, că poate îmi voi lua un an sabatic, pentru a mă dedica ciclismului. În lockdown, chiar glumeam pe tema asta, spunând ca visul mi s-a îndeplinit, putând să mă dau cât vreau de mult cu bicicleta, câtă vreme o fac pe trainer, în balcon. Și uite că nu am avut nici un chef să o fac. M-am dat pe skateboard, am fost pe mare, am fost pe trailurile de la Sinaia, am descoperit lumea aviației. Așa e viața. Dar de la un stage race, la început de sezon, tot nu m-am putut abține!

Tot uitându-mă pe Strava, și făcând comparații cu momentul 2017, pot spune că nivelul mediu al riderilor a crescut, la fel cum deja s-a aflat că ediția 2021 a Triada MTB Avrig a avut și un număr record de participanți. În urmă cu niște ani, mai ales la categoria amatori peste 40 de ani, concurenții s-ar fi numărat pe degetele de la o mână, iar acum au fost peste o duzină. La fel și la fete, care nu doar că au participat în număr mare, dar i-au și lăsat în urmă pe destul de mulți băieți în clasamentul general. Nu mai vorbim de copiii care au participat la cursele dedicate și ai căror părinți le sunt alături, înțelegând ideea de familie unită în jurul unui obiectiv, în jurul unei pasiuni. Iată tot atâtea premise care arată că scena MTB este cu adevărat în creștere!

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

1 × four =