Acum citesti
Race Report Rocket Bike Fest: Să nu renunţi! Niciodată!

Acest race report era cat pe aci sa fie extraordinar de scurt. Dupa start, am reusit sa ma agat de rotile unor Petrache, Juganaru, Rosioru si Tintea, am pierdut in primul viraj fata ca pe gheata, riderii s-au distantat, am revenit pe doua roti si am incercat sa ma tin dupa silueta lui Tintea, pe care o mai vedeam printre copaci. Pentru ca ma dau in barci cu biciclete din carbon, curse prin Spania si alte cele si lumea s-a sesizat in comentariile la articolul “Cat costa sa faci ciclism in Romania”, ei bine, am sa o spun pe cea dreapta. Am preferat sa reduc din costuri si sa pastrez pe fata Geax Aka-ul (asa, ingroziti-va…) care a facut Geigerul anul trecut si sa pun doar pe spate un Geax Saguaro nou-nout, care si-a facut foarte bine datoria pe noroi, reusind sa imi dea aderenta chiar si in situatiile cele mai delicate. In schimb, fata – oricum cauciucul nu e facut pentru asa ceva, e unul de fuga, a trebuit sa o controlez de parca as fi avut Parkinson, acest lucru rezultand in niste drifturi de toata frumusetea.

rocket

Iar ceea ce urma sa se intample, s-a intamplat! Am cazut, dar cand ma culegeam de pe jos am auzit si un ping sonor, iar apoi, logo-ul Ritchie de pe pipa, ma privea mustrator din noroi, ghidonul atarnand inert in cabluri, pe langa bicicleta. Am luat-o la goana pe jos pre start, intalnindu-ma cu riderii, convins fiind ca iarasi toata lumea va comenta, “vai, uite-l pe Marc, iarasi i s-au intamplat chestii”. Daca pe bicicleta mi s-a parut ca au trecut zece secunde pana la cazatura, la pas si la alergare mi-am dat seama ca facusem ceva distanta si am inceput sa meditez.

In primul rand, daca la incidentele asemanatoare din trecut, ma lovea plansul si o sunam pe mana, de data am decis ca ma doare fix la bandana de sub casca. Sincer. Chiar mi se rupe. Nu mai concurez pentru podium, concurez doar de placere si asa poate podiumul va veni. Deci tot la podium ma gandesc… In fine, stiam de suruburile alea ca sunt cam obosite, ba mi s-a recomandat sa schimb si pipa, dar din nou, economie de… material. Bine totusi ca nu mi s-a intamplat in Spania, la Rioja Bike Race, acolo in mod clar puteam sa imi rup gatul la o faza din asta. Concluzia? Bicicleta trebuie sa fie pregatita la cel mai inalt nivel, daca ai dubii la o componenta, schimb-o! Si schimb-o cu una de calitate! Dar costurile? Pana acum, in acest sezon, am in jur de 2.000 de ron sacrificati pe altarul bicicletei.

Aici intra in scena iubita mea Roxana, care mi-a sarit in ajutor cu al ei Univega Alpina Mega Dome HT-530, “Kahn” pe numele sau mic. De multe ori am discutat daca aceasta bicicleta o impiedica sa scoata timpi mai buni la cursele de MTB, de multe ori ne-am hlizit cu “ia-o tu sa vezi cum e, vreau si eu KTM-ul la o cursa”, iar discutia daca ai nevoie neaparat de o bicicleta de “jdemii de euro” la o cursa e veche si pe FreeRider… Ei bine, iata… Chiar daca trecusera vreo 40 de minute, am schimbat bicicleta, am schimbat numarul si m-am avantat in padure. Prima concluzie, fata incaltata cu un Schwalbe Smart prindea o idee mai bine, pacat ca vechile mele pedale SPD- Exustar, daruite lui Kahn, se razbunau acum pe mine, aruncandu-mi pantofii mei de top, Sidi Drako SRS cu talpa din carbon, afara. Pedalierul no-name a inceput rapid sa nu mai functioneze, sa caraie, sa pocneasca, sa imi faca “suck chain” pe foaia mica, obligandu-ma sa pedalez indarat de multe ori si uite asa, din spate a aparut Petrache, care parea pur si simplu sa aiba o alta zi la birou, trecand prin noroi ca o locomotiva. Ma asteptam sa mai apara si alti rideri, dar vreme indelungata a fost liniste in spatele lui Petrache, dupa care a aparut totusi silueta in albastru a lui Juganaru, de care visam sa ma lipesc si sa continui cursa impreuna cu el. Juganaru ghidona extreme de dibaci, reusind sa nu alunece in baltile ce se deschideau ba in dreapta-i, ba in stanga-i, miscare care la un moment mie nu mi-a mai reusit, am agatat o tufa, am alunecat, am cazut, am incercat de vreo trei ori sa revin in sa, nu am reusit, roata fata se incarcase, am pierdut asadar foarte mult de la o greseala care putea fi evitata din pilotaj. Asta e un aspect al mersului pe noroi, daca reusesti sa ramai pe bicicleta in sectiunile cele mai dificile, si de multe ori asta depinde de o “micro-miscare” de ghidon, te poti distanta considerabil. Au trecut apoi dupa ceva timp Rosioru si Tintea, se pare ca de fiecare cand venea cate un rider de elita, trebuia sa-l salut impotmolindu-ma ceea ce ma facea sa ma gandesc ca asta e Marcule, mai ai pana acolo…

Single-trailul a fost relativ ok, o portiune dificila aparand aproape de linia start/finish. Lantul s-a blocat intre foia mica si cadru, ah da, am uitat sa spun, ca aveam un soi de transmisie manuala, pentru ca s-a blocat si maneta de urcare in trepte de la schimbator si trebuia sa o fac sa revina manual, ceea ce era delicat tinand cont la cat de mult trebuia sa ma agat de mansoane, cu manusile pline de namol, asadar transmisia parea sa capoteze, ceea ce ma facea sa ma gandesc la oprobiul public: “Marc Sandu necinsteste doua biciclete incercand sa termina cursa de la Cernica”. Am intors bicicleta cu rotile in sus intr-o balta, am curatat transmisia, dar mi-au cazut ochelarii, s-au aburit, s-au umplut cu noroi si nici nu puteam sa-i curat pentru ca aveam mansusile inamolite. Nu puteam nici sa renunt la ei, pentru ca am si un clips cu lentilele de vedere pe ei. Au inceput sa ma piste groaznic tantarii, iar vocea DJ-ului de la Rocketbike Fest se auzea atat de aproape, dar parca … prea departe. Cumva am repus bicicleta in functiune si… cand sa completez tura… SURPRIZA!

KTM-ul meu ma astepta la start, cu ghidonul pus inapoi in pipa. Mecanicii de la BikeExpert imi schimbasera suruburile, fapt pentru care le sunt profund recunoscator. Cei care au asistat la scena, trebuie sa stie ca glumeam atunci cand dadeam ordine in stanga si dreapta, “tu, curata-mi lentilele, tu curate-mi ochelarii, tu pune-mi numarul, tu da-mi bidonul, miscati-va mai cu talent”, am un stil de-a glumi foarte serios, poate ar trebui sa fredonez si un cantecel scurt, imediat dupa ce dau o replica glumeata. Ceva ca in sketchurile lui Dem Radulescu! Asadar, am intrat in tura din nou pe Katie, eram atat de bucuros, de parca atunci m-as fi dat pentru prima data. Si, daca trecerea de la bicicleta “race” la bicicleta, cum sa-i spun, sa nu se supere proprietara, “not so race”, nu s-a simtit atat de tare, ei bine, invers, a fost pur si simplu o revelatie. Totul era acolo, pozitie, puterea transmisa in pedale, inertia data de rotile de 29, responsivitatea cadrului, o transmisie pe care sa te bazezi, parca prinsesem aripi. Plus, ca ma uitam la frecventa cardiaca si eram undeva sus, puterea era in picioare, m-am bucurat de ultima tura ca la un antrenament, nu am mai gresit aproape deloc pe noroi, trecand de sectiunile care imi creasera probleme in prima tura. Mai, ca mi-a parut rau ca s-a terminat atat de repede.

Concluzii? Am vazut la treaba cativa dintre cei mai buni rideri din Romania in “habitatul” lor natural, padurea cu noroi, pot spune ca Petrache s-a specializat deja in aceasta combinatie si am avut ocazia sa merg cu doua biciclete, pe exact acelasi traseu, in exact aceleasi conditii. M-am convins inca o data ca la curse “nu merge si asa” si… trebuie sa imi caut o noua pipa, cu suruburi din titan. Fita? Nu prea cred…  Si cel mai important lucru… never, ever, give up!

Articol scris de către Marc Sandu

Vezi Comentariu (1)
  • Ia o pipa buna si nu-i schimba suruburile.
    Șuruburile de titan pt pipa sau discuri nu sunt o idee buna (doar dc pipa respectiva vine cu șuruburi de titan si producatorul a testat-o asa)
    Bafta

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

twelve + nine =