Mă amuză teribil întrebarea Unde te vezi peste x ani? Recunosc, nu mi s-a adresat niciodată la modul serios, dar am tot auzit-o prin stânga și dreapta și pe urmă am făcut tot felul de exerciții de imaginație pe marginea acesteia. De exemplu, acum 10 ani, terminam clasa a IX-a și câștigam primul meu titlu național la șosea. Îmi închipuiam că fac carieră în ciclism și multe alte chestii care derivă din asta. Vise de liceean naiv. Iată-mă la un deceniu depărtare de acel moment al vieții mele undeva pe lângă Palatul Parlamentului, învârtindu-mă ca un bezmetic pe niște străzi de care probabil nici majoritatea bucureștenilor nu știu de ele. Unde mai pui că o făceam și pe o bicicletă de pistă, cu a sa lipsă de frâne și de schimbătoare, costumat ca Andrea Tafi. Ciclismul e un sport care te cam damblagește, vorba unui clasic în viață, dacă nu ai grijă la el și subsemnatul nu prea a avut.
Dar cea mai mare nebunie este, de fapt, să fii normal. Să nu ai nicio nebunie, să te iei prea în serios. E cea mai mare nebunie să nu faci ce îți place și e o nebunie la fel de cruntă să rămâi în perimetrul tău de siguranță. Aruncați cu vorbe grele în mine acum căci sunt pe cale să spun că avem nevoie și de riscuri inutile. De acelea fără nici cea mai vagă urmă de noimă.
Din fericire pentru personaje cu afinități mai „speciale”, P-Track Criterium oferă acestora sanșa de a-și consuma energia într-un cadru ceva mai sigur, în speță cu traficul rutier oprit. Exact, iar m-am avântat în cursa fixed gear a acestui concurs la care voi semna condica de prezență de câte ori voi avea ocazia. Spre deosebire de cursa din toamna trecută, numărul concurenților a fost ceva mai subțire, dar dă-le unor oameni cu „glanda pericolului” lobotomizată cifre și ei se vor uita prin ele. Deci, la start cu noi!
Ba nu! Aveți puțintică răbdare, vă rog. Traseul merită niște cuvinte dedicate doar lui. Din partea dreaptă a Palatului Parlamentului, elementul-cheie al Lumii Noi plănuite de tovarășul Ceaușescu cu mult înainte să apar pe lume, se pornește în coborâre. După câteva sute de metri, viraj larg la dreapta. Ușoară coborâre din nou, după care viraj la dreapta din nou. În dreapta, clădirea Academiei Române, în stânga Palatul Bragadiru. Două universuri separate de fiecare parte a șoselei care urcă cu o succesiune de tot două viraje. Pe urmă, un petic de piatră cubică de pe care a zburat asfaltul care cândva o acoperea, o porțiune relativ plată și iar la dreapta. O linie dreaptă, un alt viraj la dreapta și iar o linie dreaptă completau bucla. Acest scurt traseu cuprinde clădirile din planurile dictatorului, câteva care au scăpat și multe zone care cu verdeață sălbatică, dar pe unde se mai întrezărea câte o podea a unei case care nu a scăpat furiei roșii, dar și fragmente de peisaj dezolant ale unui viitor care nu a mai avut loc. Ce vrei mai mult pentru o duminică memorabilă?
Revenim acum la cursă. Se dă startul și până îmi prind eu piciorul în pedală, Valentin Pleșea, rutier la Petrolul Ploiești și proaspăt campion de contratimp e la câteva zeci de metri. Am senzația de deja-vu când văd că și Mike, Levente, Iulian, Doru și alții se îndepărtează în ciuda eforturilor mele supraomenești de a-i apropia. Iar virajele… ehe, virajele… le-am abordat mai întâi cu grijă, să nu mă „vărs” pe șosea și să stric echipamentul cu Mapei. Vă rog, onorați cititori, nu săriți la concluzii! Nu pun materia deasupra spiritului sau frumuseții sufletești, dar a fost o victorie pentru mine faptul că am primit echipamentul cu cubulețe pe el la timp că să îl pot inaugura. Îl ador, evocă epoca lui Johann Museeuw și a lui Franco Ballerini. E cam singurul lucru care are pentru mine o valoare sufletească în momentul de față. Câte momente de glorie s-au scris în acele haine și nici măcar gândul că atunci nu avea să fie un altul nu îmi putea domoli entuziasmul. Vă rog, compasiune pentru mine, căci microbul ciclismului m-a contagiat definitiv. Încă o dramă la activ…
Continuarea articolului poate fi citită pe Velo Cafe
