Întrebarea ce anume este extrem în lumea sportului a avut parte de multă atenţie. Deja avem în minte doar parapantişti, alpinişti, rideri de downhill şi aşa mai departe, probabil. Pe lângă natura excesiv de vecină cu pericolul, toate aceste categorii, dar și cele pe care am uitat a le menționa, presupun o doză serioasă de îndemânare, măiestrie, în stăpânirea „instrumentelor” cu care își fac treaba. Deci sport extrem poate foarte bine să denote un sport (sau activitate fizică în aer liber, numește-o cum vrei) care îți dezvăluie întreaga amploare a pericolului pe care îl presupune dacă nu ai suficient din acea îndemânare. Sau ceva de genul. Nu m-am priceput niciodată la filozofii de teapa acestora. Dar am fost în weekend la P-Track Criterium, unde împreună cu alți posesori de biciclete fixe, ne-am testat abilitățile și puterile sub umbra falnicului Palat al Copiilor.
Onorați membri ai juriului! Da, România a avut parte sâmbăta trecută de primul său criterium pe biciclete fixed gear. N-am să zic din istorie sau alte fraze pompoase căci n-am sesizat vreo dorință de preamărire în fața lumii a vreunuia dintre participanți. Mai în formă sau mai puțin, cu ghidoane mai de cursă sau mai „civile”, puși pe treabă sau veniți de dragul spiritului cursei, P-Track Criterium a adunat la startul cursei fixed gear 30 de suflete, deși nu toate chiar au luat startul. Ca urmare, subsemnatul, după ce și-a pus punct acelei perioade care a semănat întrucâtva cu o carieră de ciclist, a avut parte de revanșă, căci numărul de participanți a fost mai mare decât au adunat recentele ediții a campionatelor naționale de pistă. Și mă opresc cu această chestiune aici.
Cu Eduard Grosu în rolul principal (o să citiți cu el un interviu zilele următoare, apropo) și alți doi lupi tineri cu foame de locul întâi, Iulian Gache și Mike Petculescu, în rolurile de pretendenți la prima treaptă, mi-am luat și eu locul la linia de start, cu obiectivul clar de a nu-mi frânge vreun os. Mai corect spus, de a ieși din cursă la fel de funcțional cum eram înainte de start. Numai că pe un circuit rapid de 550 de metri (aproximativ), cu o șicană care cred că l-ar fi făcut să transpire și pe prematur plecatul dintre noi Ayrton Senna și cu alți 20 și ceva de companioni alături, lucrurile nu-s așa simple. Plus că mai erau și băncile, coșurile de gunoi și vegetația de ocolit. Contemplând împreună cu tovarășul Alex nebunia ce se prefigura, am conchis amândoi că șepcuțele italienești ce le purtam nu ne fac nicidecum coridori italiano vero, ci doar avem șansa de a ne detașa de condiția de italiano zero în care ne regăseam ca vajnici scamatori de ciclism.
Se dă startul și, până să îmi dau eu seama care-i treaba, plutonul se întinde zdravăn. Îmi mobilizez și eu încheieturile și mușchii ruginiți și avansez. Grosu și Gache jucau în altă ligă și aveam să-i văd de multe ori trecând pe lângă mine, ei prinzându-mă din urmă de, cred, 3 ori (la ce glicemie aveam, mă mir că îmi amintesc și cifra aceasta). Fibra mea ardelenească a sclipit ca o cometă în viraje, când tactica „înșet-înșetinel” mă făcea să pierd secunde prețioase. Mă înhăitez cu Mike și pornim ca pe vremurile bune noi doi, în urmărirea unui loc mai bun (primele două locuri erau vândute deja). Fiecare pedală, fiecare viraj, fiecare urlătură „Stai acolo!” costa energie, dar slavă infintă cortului mecanic care mă cadorisise cu câteva bomboane cu gust de cafea, ce nu doar că mi-au atenuat amarul acceptării stării fizice deplorabile în care am ajuns ci mi-au mai dat și câteva vitale calorii. Cred. Au fost bune oricum.
Haiducii Mike și Traian sunt acum însoțiți de haiducul Levente Bagoly, curier de spiță nobilă, de felul lui. Numai că cei din urmă doi aventurieri aflați acum într-un spațiu și timp dilatat de glicemia batjocoritor de mică simt o scădere accentuată a puterii motoarelor lor și pierd contactul cu tânărul Petculescu. Of, și cât speram că crucea de fier proaspăt lipită pe bicicletă mă va aduce măcar puțin mai aproape de dibăcia celor ca Erich Hartmann sau Hans Marseille! Vise, nene! Nici măcar visuri…
Rămân cu Levente și închegăm același duet pe care îl pusesem în joc cu Mike mai devreme, doar că la un ritm mai bătrânesc. Problema era că organizatorul nu ne-a furnizat și o numărătoare a turelor rămase, deci, neacademic spus, orbecăiam așteptând ultima tură pe care ne înțelesesem să o terminăm în plin sprint, chiar dacă era pentru locurile 4-5.
Între timp, exercițiul complex de coordonare-forță pe care mersul în viteză pe o fixă pe niște alei întortocheate și cu lucruri de care să te ferești la tot pasul devenea tot mai apăsător. Tot mai greu. Ideea e că atunci când ești călare pe o fixă, folosești picioarele și la frânat, și la accelerat. Și ceva mai mult decât de obicei, șoldurile la luat virajele. Un pahar de cola era tot ce îmi doream în acele ultime ture… E uimitor cât de multă alinare îți pot aduce, uneori, lucruri așa simple!
Grosu iar urma să mă depășească, dar ce mai conta. Oricum era ca un meci în care echipa lui juca cu niște adversari ce aveau poarta goală. Singurul care îmi ținea isonul era Dan, pozându-mă frenetic de pe margine, chiar dacă asta era să ducă, în repetate rânduri, la căzături de toată frumusețea. Arta cere sacrificii, dar parcă n-aș fi vrut să fie al meu, cu atât mai mult cu cât promit solemn să învăț virajul acela păcătos ca pe ceva important (nu găsesc momentan un termen de comparație potrivit).
N-aș ști să spun de câtă vreme mă învârteam cu Levente când auzim anunțul „Mai sunt 4 ture”. Glucidele, sau mai bine zis resturile lor, se mobilizează și îmi fac temeinic planul de acaparare a primei poziții în afara podiumului. Numai că cele 4 ture sunt, de fapt, 3 și mă trezesc clasat pe locul 5. Dramă, disperare, angoasă?
Să fim serioși! Dacă (mai) eram în căutarea performanței m-aș fi regăsit în acel moment în alt loc, făcând altceva. A fost o cursă căreia, în ciuda primei ediții, nu i-au lipsit prea multe. Vremea a ținut cu participanții (ce clișeu obosit!), obiectele potențial periculoase de pe marginea traseului au fost învelite în burete (deși nu cred că amatorii de fixie-uri pun prea mare preț pe siguranță, oricum) și organizarea a fost, per total, bună, completată de atmosfera ideală a unei curse cu participanți puțini și pe aceeași lungime de undă.
Mi-a plăcut. Vreau să mai repet experiența. Nu promit că mă antrenez mai mult și mai tare că știu că nu o voi face. Nu mai am voința necesară. De fapt, dârzenia mea din acest punct de vedere este similară cu cea a unui clapon. Dar nu m-am mai simțit așa bine la un eveniment demult și de-abia aștept să aflu dacă pot să abordez virajul acela așa cum trebuie!
Mulțumiri pentru foto celor de la I love photography!
