Poate nu știți, dar RAM vine de la Real Adventure Machinery, așa că mie îmi revine sarcina de a descoperi aventurile în cauză. Și, după aproape 5 ani de concurat la maratoane de mountain bike în România, pot zice cu mâna pe inimă că aventuri sunt la tot pasul. Organizarea e brici, profesionistă, dar totuși prietenoasă, pe când traseele nu iartă pe nimeni, ceea ce te face să ajungi la capătul limitelor tale. Și așa începe aventura…
De data aceasta, distracția s-a petrecut la Moneasa, județul Arad, o mică stațiune de la baza munților Codru-Moma, pe un traseu de 63 de kilometri cu 2.450 de metri diferență de nivel. Ce mai, un parcurs ideal pentru a-mi testa noua bicicletă full-suspension, un RAM Experimental, pentru cursa din Cehia la care voi participa zilele următoare! Așadar, sărim în mașină și 370 de kilometri mai târziu ajungem la Moneasa, unde în ciuda orei târzii (să tot fie 1.00), suntem primiți cu căldură, numere de concurs și niște bere.
Startul s-a dat a doua zi de la ora 10.30 și încă din primii metri m-am plasat pe prima poziție ca să evit haosul de rigoare, dar și ca să impun ritmul meu, unul mai molcom decât nebunia primilor kilometri. După niște asfalt neted începe terenul accidentat, unde o mai apăs, dar nu forțez, căutând doar să mă mențin pe prima poziție. Marton Blazso vine din spate și ne grupăm. Iau un bidon cu apă de la primul punct de hidratare, moment în care în fața mea se ridică o pantă abruptă, care parcă mă ruga să lansez un atac, ceea ce și fac. În spatele meu nu mai rămăsese decât poteca, dar îmi zic că mai bine îmi păstrez forțele pentru finalul cursei, căci se pot întâmpla multe până atunci, și deci mai reduc din turație și îl aștept pe Blazso.
Pe coborâre dau de un sol nisipos care m-a forțat să încetinesc dacă nu voiam să îmi forțez umărul și așa fragil, însă o pană de cauciuc mă oprește de tot. Acum mă aflu pe poziția a 5-a și cu pana reparată pornesc să termin coborârea. Lanțul scotea niște zgomote ciudate, dar mergea, însă rulmentul pedalier s-a alăturat și el simfoniei mecanice. Îl prind pe Elisei și începem amândoi să tragem tare, căci îmi doream să recuperez locurile pierdute, dorință care m-a făcut să îl las în urmă puțin mai târziu. Îmi făceam și griji legate de trenul de rulare, așa că mă uit în jos spre acesta, dar intru într-o baltă unde noroiul de pe fund împotmolește bicicleta și pe mine mă aruncă peste ghidon. Mă ridic continui, dar o altă pană, tot pe roata de spate îmi taie elanul. De data aceasta, era ceva serios, căci era vorba de o explozie de toată frumusețea.
Mă aflam la vreo 9 kilometri de zona de start/sosire și din acest motiv iau decizia să parcurg distanța pe jantă, pentru că traseul era așa frumos încât nu merita să abandonez. Elisei mă prinde iar din urmă și iar se oferă să mă ajute cu pana (Mii de mulțumiri!), dar prefer să merg la mașină și să rezolv acolo problema. Situația se prezenta chiar acceptabil date fiind incidentele mecanice, căci 9 kilometri de mers pe jantă, o căzătură și două pene mă costaseră doar vreo 10 minute față de primul clasat.
Numai că deja nu mai avea rost să continui lupta pentru victorie, așa că dau să îmi repar bicicleta ca să pornesc la plimbare. Fac ce fac, umflu roata de spate și mă avânt din nou în cursă. Opt kilometri mai târziu, o nouă pană îmi curmă orice speranță în ziua respectivă care se soldează cu un abandon de toată frumusețea. Trebuie să recunosc că e o premieră pentru mine, chiar dacă una negativă, însă acesta este sportul!
Material scris de Wouter Cleppe, tradus de Traian Goga
Camere, camere, camere, dar de ce nu tubeless ?:)
,,Panta ,, aia abrupta era de fapt o ….rampa nu-i asa ?