Moneasa MTB Maraton 2013: Dulcele gust al victoriei

După Maratonul Țarcu și Brașov XCM, două concursuri cam frustrante pentru mine, a venit în sfârșit timpul pentru o victorie pe bune. Care a venit la Moneasa MTB Marathon.

Având în vedere că cel mai bine mi se potrivesc cursele de circa 50 de kilometri am ales traseul de 65 de kilometri pentru că cel de 32 de km era prea scurt pentru ceea ce urmăresc eu. Astfel, după ce m-am pregătit și am amânat din nou startul cu vreo 20-30 de minute m-am așezat la linia de plecare împreună cu participanții de la categoria Elite și alți concurenți, și ei gata să dea totul.

Astfel, în jurul orei 10:30 s-a dat startul, unul lejer. Am rulat în pluton pentru 3-4 km, după care panta s-a înăsprit, iar eu am ales să o las ușor, fără să mă agit, având în același timp încredere în Cristian Jidovu, care era lângă mine, alături de care am rulat până la urmă vreo 40 de kilometri din cei 65.

Am avut plăcerea să descopăr un traseu chiar frumos, cel puțin prima buclă. Traseul de 65 km a fost compus din două bucle, prima aproape similară cu traseul de 35, iar apoi încă una de 30. Am avut parte și de zone de push-bike în prima tură, dar pe aceste porțiuni uneori alergam bucuros, simțindu-mă foarte bine. De aici, până la finalul primei bucle, am avut în față un traseu care ne-a surprins plăcut. Deși plouase în ultimele zile prima bucla a fost 98% ciclabilă.

Primii 32 de km au trecut repede, s-au terminat cu o coborâre frumoasă prin pădure, cu porțiuni de viteză, curbe strânse, totul frumos. La final am avut neplăcerea să văd că concurentul din fața mea a facut un flick urât chiar spre finalul coborârii unde era o zonă delicată care necesita atenție sporită. M-am oprit, l-am ocolit și am pornit să recuperez distanța ce tocmai se crease între mine și partenerii mei.

A urmat o porțiune de șosea, iar la finalul ei, eram din nou grupați, cu Georgian Popovici lângă noi. În scurt timp a urmat o altă porțiune de push-bike, cea mai lungă de până atunci. Așa că, cu chiu, cu vai, am ajuns în varf împreună cu George. Cristi se distanțase ușor între timp. Nu peste mult, George a plecat în urmărirea lui și eu m-am trezit la un moment dat singur, văzându-l doar pe porțiunile mai drepte. După ce am avut impresia că la push-bike văd un concurent în spate, aveam o mică nesiguranță și nu voiam să trăiesc experiența neplăcută să mă prindă locul secund din urmă.

Ca să scurtăm povestea, până la final, a fost cea mai mare luptă psihologică și fizică pe care am avut-o cu mine însumi. La un moment dat, am ajuns la un punct de control și întreb pe oameni cât mai e până la final, moment în care ei îmi spun: 17-18 km. În gândul meu: „trec repede kilometri ăștia, mai vine o coborâre, ceva și gata”. Din punctul acela până la final am avut impresia că am parcurs 34 de kilometri, nu 17! La fiecare vârf, fiecare luminiță „de la capătul tunelului” speram că urmează coborârea spre finiș, după grafic.

Marea chestie a fost că au fost vreo 10 vârfuri de acest fel, după care vedeai că mai urmează unul mai lung. Fie pe bicicletă, fie mai mult pe lângă ea, mă uitam în spate, vedeam că e liber și trăgeam mai tare să ajung mai repede la finiș. Visam linia de finiș, visam să fiu câștigător. Deja vorbele Plouă, ninge, voi învinge, oferite de noul meu coleg de echipă, Pantani, îmi răsunau în cap. Într-un final a urmat o coborâre mai lungă, vedeam ceva case și credeam că urmează să se termine, după care văd că în loc să coborâm, drumul începe din nou să urce. Ajung la ultimul punct de alimentare, care a fost ca o oază în deșert. Mă alimentez bine, mai bag în buzunar 2 glucoze, umplu bidonul, mă uit în spate (liber!) și plec spre victorie.

Mă rog, așa visam, că de fapt plecam spre ceea ce urma să fie cel mai lung push-bike din viața mea. Crampele nu au întârziat să apară, punându-mi la încercare tehnicile mele de boxer amator. Dar nu aveam să renunț, având în vedere că m-am alimentat bine și doar așa am putut să continui, încet-încet. Am întâlnit oameni pe care îi întrebam cât mai e până la finiș, iar răspunsul lor era:”două ceasuri”. Mă gândeam că ori au făcut insolație, ori eu sunt chiaun și nu mai aud bine. Culmea ironiei, alții mă întrebau ei pe mine cât mai e.

Continuam, iar speranța mea stătea în vârful muntelui care mi se părea aproape. Știam că dacă sunt perseverent voi încheia, pentru că nu putea să țină la nesfârșit. La un moment dat m-am ambiționat așa de tare că mă gandeam că sunt în stare să-l termin și daca mă mai pun să-l fac încă o dată.

În cele din urmă, aproape buimac, ajung la Corado, în dreptul căruia văd scris pe o pancartă un 6. Urma coborârea și urma victoria mea. Bucuros că am câștigat, bucuros că sunt integralist și în loc să merg la a 2-a prezentare la fizică, am venit la Moneasa să dau alt examen și să-mi întind limitele.

Felicit echipa organizatorică foarte amabilă, pentru că au avut grijă să nu ne rătăcim, marcând foarte bine traseele, și că au avut grija să nu murim de foame, oferindu-ne un punct de alimentare atunci când aveai cea mai mare nevoie de el. Poate că nu s-au descurcat așa bine cu respectarea timpilor de start și de premiere, dar sunt doar la ediția secundă și numai ei știu ce presupune să organizezi un concurs.

Material scris de Sergiu Paraschivu, pe care îl puteți urmări pe blogul personal