După ce anul trecut mă clasasem pe locul patru în categorie, credeam în progresia matematică la Maratonul Vinului. M-am aliniat la start, cu temele făcute după ultima cursă, Măcin XC, adică cu lichid anti-pană în camere (cauciucurile au cam obosit şi nu mai merg făcute tubeless) şi fără ceas la mână să nu am ce pierde când trec razant prin tufişuri. Planul meu era să încerc să rămân agăţat de Elite cât mai mult timp şi eram pregătit să sufăr pentru asta. Elitele se numesc însă Elite nu degeaba şi am mai apucat să îl văd pe Frunzeanu cum se distanţează pe prima urcare, urmat la ceva distanţă de Filip Grigorescu, care se îndrepta deja spre prima treapă a podiumului turei de 50 de kilometri. Spre finalul urcării a trecut de mine Simon Cobianu de la Orbea, am reuşit să îl ţin în vizor o vreme şi eram curios să văd dacă îl mai prind din urmă pe porţiunile mai tehnice.
Ştiţi deja că în urma precipitaţiilor, organizatorii âpregătiseră o buclă de 17 kilometri, foarte incitantă, care la tura lungă trebuia să fie parcursă de trei ori, cursa intrând după părerea mea nu doar în domenii viticole ci chiar şi într-ale XCO-ului. Cu atât mai bine pentru mine, pentru că nu mi-e teamă de noroi şi de pasaje tehnice şi i-am dat bătaie pe prima coborâre pietroasă, după care traseul şerpuia foarte plăcut pe dealurile din apropiera Urlaţiului. Tocmai în mijlocul unei secţiuni „de pilotaj” m-am trezit cu lanţul blocat, după care l-am prins din urmă pe Dan Sărdan, care îşi căuta trasa prin prima zonă cu noroi din belşug. Pe undeva am avut noroc, pentru că dacă nu îl vedeam pe el acolo, o luam direct prin noroi şi acolo mă împotmoleam. A urmat apoi „clasica” urcare prin vie şi zone cu mult noroi, de care am trecut aproape fără probleme şi fără a forţa transmisia, m-am oprit o singură dată să curăţ noroiul de pe bicicletă.
La al doilea asalt al lungii urcări care te scotea din Urlaţi, l-am prins din nou din urmă pe Sărdan, după care el s-a distanţat, eu concentrându-mă se revin. Mi s-a blocat din nou lanţul, l-am scos din nou şi, mare surpriză, acolo unde cu mai puţin de oră erau nişte mici mlaştini, sutele de ciclişti bătuseră o adevărată cărare, aşa că m-am delectat cu porţiunile de coborâre. Pe cea de-a treia urcare am început să privesc cursa ca antrenament şi mi-am propus să nu mă înmoi din cauza combinaţiei probleme tehnice – concurenţă puternică, să trag până la finiş şi, în genere, să fiu vesel ca un nuntaş pe traseu. Mi-a ieşit atât de atât bine şi am încercat o linie atât de creativă la depăşirea unui concurent de la tura scurtă, încât m-am vărsat pe prima coborâre, pe pietre, decorându-mi spatele cu echimoze ca într-un test Rorschach (ei, acum să văd dragi cititori…).
Foarte bucuros că nu mi-am rupt nici o coastă, nici o claviculă, am mers mai departe, începând să mă detaşez de probleme, ca într-un clip cu Puya. Am mai fixat o dată lanţul, însă la intrarea în vie, nu mai era mult până la finiş, acesta a cedat, pe undeva mă aşteptam la asta, era a şaptea cursă cu acest lanţ şi dacă îmi urmăriţi activitatea editorială aţi observat poate deja că sunt un mare consumator de diverse consumabile.
De data asta, însă nu am mai avut tragerea de inimă să închei cursa alergând pe lângă bicicletă ca la Câmpina, astă toamnă, şi am plecat demn pe asfalt până la Urlaţi, că doar nu era departe şi se mai şi cobora, explicându-i unui concurent care era de Dreapta, adică urla dreaptaaaaa, dreaptaaaaa, că are loc doi metri să treacă pe lângă mine. M-am hlizit puţin cu poliţiştii la finiş, m-am dat în stambă într-un interviu post-race la Free Rider TV, am băut mai multe beri reci, m-am întors la Bucureşti cu nea Jipa, după care am mâncat nişte conopidă, m-am dus aţă la cursieră şi m-am consolat pedalând în lumina apusului pe minunata „Katie” 4000 Strada. Pentru că deşi unii mi-au zis că sunt ghinionist e totuşi un noroc să pui 29er-ul în cui şi să iei cursiera de coarne. Urmează două weekenduri în care mi-am propus să alerg la şosea, la Road Grand Prix Iaşi şi la Campionatele Naţionale pentru Amatori.
