În general orice pasionat de biciclete manifestă un fetiș special pentru anumite componente, dar pentru că suntem foarte diferiți, sexy poate fi o transmisie, niște butuci, o pipă, anvelopele sau frânele. Iar pentru acestea din urmă am dezvoltat o adevărată obsesie în anii 2000. Prima bicicletă de munte pe care am deținut-o, în 1998, era dotată cu frâne cantilever din plastic, un plastic similar cu cel din care se fac tacâmurile de unică folosință, de atât de proastă calitate încât mă așteptam să se spargă la prima lovitură. De manete nu mai zic: dintr-un plastic și mai slab, pentru 4 degete și cu cel mai odios lever feel pe care l-am întâlnit vreodată la o frână. Parcă puneam mâna pe un burete.
Dar într-o zi viața mea s-a schimbat: ajungând în parc la locul în care îmi exersam săriturile, dau de niște băieți care făceau trial ca-n filmele de pe VHS. N-am stat prea mult pe gânduri și m-am dus să mă integrez în asbolut și să fiu absorbit de grup. Integrarea mea însă era ultima problemă, căci băieții erau relativ de treabă. Cea mai mare dilemă care mi-a întors universul cu susul în jos a apărut în momentul în care am început să le analizez biciclete. Pe unul dintre Scott-urile cu cadru de 14 inch era instalat un set de frâne Shimano XTR, cele gri. Fumurii. Spune-le cum vrei. Treaba este că m-a șocat profund felul în care arătau. Erau noi nouțe. Diamante! Diamante naturale! Asta reprezentau pentru mine în acel moment. Maneta aceea perfectă, arăta parcă venită din viitor. Cele două brațe ale V-brake-ului… poezie. Nici nu îndrăzneam să le ating. Mi-au plăcut atât de mult încât m-au impresionat iremediabil, iar astăzi reacționez la fel când le văd. Nu s-a schimbat nimic.
Un fel de BMW Seria 7 E38.
Foto: BMX Museum
Dar poate că asta se întâmplă dintr-un motiv destul de evident: nu le-am avut niciodată. Mai întâi, am trecut la un set v-brake-uri Logan, cele mai ieftine de pe piață. Mai ok decât cantilever, dar fără a avea nicio treabă reală cu sportul extrem pe care-l practicam. Iar frânele, la trial, sunt cele care fac diferența dintre o săritură reușită și o țeastă spartă (pe vremea aia oricum nu ne dădeam cu cască). Înțelegând rapid că nu e combinație cu chinezăriile, în scurt timp m-am dus la bike-shop-ul de lângă mine ca să mă interesez măcar de niște XT-uri. Hai, poate chiar LX-uri, că erau mai ieftine și arătau bine. Doar că la LX maneta era un pic imbecilă din simplul motiv că nu oferea aceeași aderență precum o manetă de XTR sau XT. Dar am uitat repede de orice frână Shimano când băiatul de acolo mi-a spus: „hai să-ți arăt ce-am adus din Ungaria, n-o să-ți vină să crezi!”.
Îmi arată ceea ce părea a fi un set de frâne, dar care nu semăna neapărat cu ceea ce-mi doream eu. V-Brake-uri clar nu erau. „Ce e asta?” – îl întreb pe om. „Sunt frâne hidraulice Billy, n-ai mai văzut așa ceva!” mi-a spus cu un aer superior, de parcă era Dumnezeu și îmi făcuse un serviciu că mă primise în rai. Posibil ca Dumnezeu să fie mai modest de atât. În orice caz, avea dreptate, nu mai văzusem, dar parcă aveau cam multe furtune și nu înțelegeam nimic din ele. După vreo 30 de minute de discuții, mi s-a explicat că astea erau the real deal prin occident și că oricine se dădea la trial era obligat să aibă pe bicicletă un set d-ăsta. Nu arătau la fel de bine ca XTR-urile, păreau sofisticate și erau mai grele, nu vedeam niciun motiv bun să le cumpăr. Nici măcar nu erau prea ieftine (nu erau deloc de fapt). Am cerut timp de gândire, am mai întrebat în stânga și-n dreapta opinii – căci internet nu prea exista, mi-am amintit că avea și Martyn Ashton unele pe Cannondale-ul său (da, văzusem tot pe o casetă VHS la video), apoi am revenit și le-am cumpărat. Şi a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o la momentul respectiv.
Într-adevăr, nu erau cele mai sexy, dar pe partea de funcționalitate rupeau normele. Spre exemplu, ce m-a dat pe spate, a fost faptul că o parte a frânei se demonta super rapid prin acționarea unei manete. Făceai asta ca să poți scoate roata, saboții fiind foarte apropiați de jantă. Apoi, mai aveai un reglaj pentru distanța levierului față de ghidon, ceea ce iarăși părea science-fiction. Levierul manetei era și el fain, dar nu top. Cel puțin nu arăta precum cel al frânelor HS-22, care părea a fi o furculiță. Nici potcoava nu era rea deloc. În general foloseam o potcoavă extra, pe care o montam peste v-brake-uri, astfel incât cele două prinderi care țineau brațele v-brake-ului să nu flexeze până ce troznesc. Dar potcoava asta de la Magura era mică, frumos finisată și completa în mod fericit frâna. Saboții – se schimbau super ușor și se toceau greu. Şi puteai să-ți cumperi chiar unii roșii de la Kool Stop care aveau o putere de frânare și mai mare. Iar oriunde unde te duceai cu frânele alea, le spuneai tuturor că au costat cât juma din bicicletă și toată lumea era marcată și trăiam vremuri perfecte pentru că eram copii și eram fascinați de ceea ce ni se întâmpla și super pasionați de ceea ce făceam și parcă anii 2000 au fost lipsiți de orice grijă și zbucium.
Apoi, n-a mai fost nimic. Am trecut la frânele hidraulice, din care au mai existat câteva care mi-au plăcut, dar sincer – niciuna nu mi-a mai ajuns atât de mult la suflet precum vechiile V-Brake-uri Shimano XTR și aceste HS-33. Totuși, de la Magura am un set de frâne MT-7 pe actuala bicicletă de trial. Nici cu aceastea n-am reușit să nimeresc acea culoare verde aprins, cea originală. Tot gri sunt. Iar manetele arată de-a dreptul imbecil. Dar nu mai contează atât de mult, căci au o forță de frânare impresionantă.
Ce vreau să subliniez însă este că în momentul în care am instalat MT-7 pe bicicletă nu am mai avut niciun sentiment, nicio trăire. Şi m-am tot întrebat, o fi cumva de la vârstă? Nu mă mai pot bucura de lucrurile astea așa cum o făceam atunci? Sau s-a întâmplat pentru că HS-33-urile le reglai in 2 minute, iar MT-7-le în 2 ore?
