Iata-ma asadar in premiera, intr-o varianta sifonata, dupa doua zile de concurs MTB, asa cum nu mai fusesem niciodata, dar trebuie sa recunosc ca adolescenta mi-a fost plina de vise despre Dakar, asa ca savuram momentul. Corpul mi-l simteam in regula in dimineata zilei trei a Rioja Bike Race, dar creierul, chiar daca isi primise doza de cafea, parca refuza sa se cupleze la picioare. Cei 10 kilometri de incalzire pana la start mi s-au parut… din start o povara si de abia am ajuns la 85% din pulsul maxim, asa cum se cere. Desigur, m-am intalnit cu noi ciclisti pe Camino care m-au avertizat ca va fi o zi foarte grea, ceea ce nu mi-a fost chiar indiferent. Ar fi fost pacat sa o comit tocmai pe final! Incercam sa ma pun pe modul racing, pentru ca vazusem cu o zi inainte ce inseamna o secunda de neatentie in pluton.
Ajuns la Palatul Sporturilor am constatat ca atmosfera era cam senina, dar nu prea m-am agitat, invartindu-ma degajat prin zona. Pana cand am observat ca prea putina lume era pe acolo, asa ca l-am abordat pe un tip de la un stand de echipament de ciclism, despre care stiam ca vorbeste franceza:
- Mais ou est tout le monde?
- Mon ami, ils sont tous partis! Le start est a la Mairie!
- Oh, Merde! Ou est la Mairie?
M-am uitat rapid dupa riderii care inca mai erau prin zona, m-am agatat de ei si am inceput sa rulam prin oras, spre Primarie. Nimerisem intr-un grup de “mosi” de la Master 50 – si nu puteam sa nu ma minunez de felul in care aratau, daca ai fi facut abstractie de parul alb, ii puteai considera niste tinerei plecati la distractie pe biciclete ultimul racnet precum Cannondale Scalpel sau Specialized Stumpjumper. Asta, a propos de nivel, imi permit sa spun ca nu am vazut un singur tip venit cu clasicul rucsacel in spate, cotiere sau casca de DH, sper sa nu supar pe cineva. Ma rog, odata intrat in tarcul de start, adrenalina a inceput sa isi faca treaba si mi-am mai revenit la viata. Am inceput sa rulam prin oras, as fi vrut eu sa trag in stil Prima Evadare la 186 bpm, dar am observat ca ma transformasem mai degraba intr-un diesel, asa ca am decis sa nu ma “ocosesc” cum se spune prin Ardeal si sa nu fiu chiar eu istetul care sprinteaza de nebun din start si apoi lesina in munti. Am iesit din oras in obisnuitii nori de praf, in deja obisnuita formatie compacta, dupa care am intrat pe o retea de drumuri de camp, printre pitoresti satuce. M-am uitat la ceas, evident pe modul puls si am constatat ca stateam undeva pe la 65% ceea ce inseamna “active recovery”, mai da-o incolo, nu am venit in Spania sa fac asa ceva si am iesit din cele doua siruri paralele de aproximativ zece rideri ce formau grupul meu, am tras pana la urmatorul, si tot asa de trei ori. La ultima mea evadare am avut timp sa imi mananc si batonul Isostar cu cereale, moment in care s-a agatat de mine riderul Forcel, care avea impresia ca facem cine stie ce haiducie. Apoi a mai cazut cineva in spatele meu, iarasi s-a auzit ca un accident de masina, dupa care m-am lipit de un grup de rideri care dupa echipament erau de la aceeasi echipa si m-am minunat de urmatoarea chestie. De fapt, chiar m-am ingrozit, pentru ca ma asteptam la ce e mai rau pe sectiunile de coborare, dupa ziua precedenta, ma intrebam ce mai putea urma, animale salbatice pe cararare? Asadar, eram pe o sectiune de asfalt, intrerupta de bucati de macadam cam de un metru jumate si tipii aia au inceput sa le sara din bunny hop cu whip, unul cate unul, in timp ce restul strigau “Ole!”. Apoi, dupa toate aceste “sfortari” de a-mi face avant in economia cursei, am ajuns la un punct intermediar de cronometraj si chiar eram curios sa verific ulterior pana unde ajunsem. Raspunsul m-a luminat despre ce inseamna pozitionarea in pluton: eram de abia pe locul 181 in categoria de varsta! Cum ar fi fost sa prind un pluton in care sa imi permit sa stau in jurul pragului anaerob?
Ok, au inceput apoi niste urcari, unde am mai recuperat ramanand in sa, in timp ce a venit randul baietilor cu whipurile sa se strafoace de mama focului. Am apreciat ca desi eram in mod clar pe la mijlocul cursei, eram incurajati frenetic de pe margine, pe niste stradute foarte abrupte. Ma intrebam insa cum o sa arate sectiunile de “downhill” si in curand a venit raspunsul: o padure prin care se mergea pe o poteca ingusta in cota de nivel, stil montagne-russe, cheia acestei sectiuni constand in a alege raportul potrivit pentru a intra cat mai in forta pe urcari cu radacini si pietre. Au fost si cateva bucati de down-hill pur, unde din nou, estimez ca am pierdut cam douazeci de pozitii. Foarte interesant a fost cand am trecut pe langa o fata, o americanca, cu care mai schimbasem cateva vorbe si mi-a spus ca ea face road racing, iar eu i-am aprobat-o, admitand ca “I come from the Romanian plain”. Tinea picioarele lipite de tija de sa si tocmai derapa si intra intr-un pom, asa ca MTB Coach-ul din mine s-a activat si degraba i-am spus, “knees out, flex, take bum outside and low behind saddle”, auto-felicitandu-ma despre cat de mestesugit am putut sa ma refer la sezut in engleza, in aceste potrivnice conditii de stress racing. Toata aceasta zona, lunga desigur, s-a finalizat cu un pasaj pe care l-am mai vazut la cea mai dura cursa de hard enduro de o zi a lumii, Erzberg Rodeo, punctul Carl’s Dinner si anume o traversare in cota de nivel a unui versant cu bolovani, unde eram deja destul de incins, asa caa am iesit din modul safe, am iesit si din pedala stanga si punctand cu piciorul stang si invartind la SPD-ul drept am trecut repede. De mentionat cauciucurile Geax Aka, cu care nu am facut nici o pana in cele trei zile pietroase si care s-au potrivit foarte bine cu suprafata uscata si tare de rulare. Ah, era sa uit momentul in care am avut de coborat 20 de metri foarte abrupti de grohotis pe langa un perete de stanci. Aici am parcat KTM-ul langa un gard de protectie din lemn, am sarit din pedale si m-am agatat fulgerator de gard ca un vajnic Indiana Jones. Desigur, colegii mei de concurs nu aveau astfel de probleme…
Ma intrebam ce mai urmeaza. Eram abia la kilometrul 40 si incepeau zece kilometri de urcare pana la cota 1.400, intr-un peisaj, din nou asemanator cu etapa de la Paltinis a Triadei MTB. Aici a fost momentul in care am “insistat” cel mai tare, m-am ridicat in pedale si am depasit doua grupuri mari de rideri pe urcare, dupa care, pe ultimele sute de metri, ramanand cu bidonul de Isostar gol, trebuie sa recunosc, la fel ca in jocurile video, m-am oprit si am baut cu sete dintr-un bidon necunoscut gasit pe jos, sa mai imi creasca barele verzi de energie. Am ajuns tot la un releu, tot ca la Paltinis, pe niste coborari extrem de rapide si aici am experimentat ce inseamna sa treci la viteza de placa mare si pinion mic, de pe macadam pe un pietris generos: la inceput m-am ingrozit si am fost tentat sa franez cu finete, dar apoi, doar pentru ca pur si simplu m-am relaxat, am lasat bicicleta sa ruleze peste stratul de pietris, iar senzatia a fost foarte asemanatoare unei coborari pe snowboard in powder!
Culmea, coborarea de la 1.400 mi s-a parut mai lejera decat cea din ziua precedenta, poate ca mai imi reactivasem tehnica, iar faptul ca am intrat intr-un segment parcurs in prima zi, mi-a crescut automat viteza, reusind sa nu mai aud jenantele “Venga, venga” din spate. Pe intoarcerea foarte rapida in Logrono, am dat cateva “lupte” de mijloc de clasament, direct pe viraje, a la Moto GP, in hanging-off, cu spaniolii (astia sunt marcati de Marc Marquez probabil)si nu am slabit ritmul pana la linia de finish, incercand sa tin piept echipei Limitless Barcelona. Din nou, am mai pierdut niste pozitii aiurea, prima data atunci cand jenat de bazonul perechii de pantaloni numarul trei am incercat sa remediez problema din mers si am iesit in decor, rasturnandu-ma eroic, cu tot cu KTM, pentru ca nu am mai apucat sa ies din pedale, iar a doua oara, atunci cand coborand pe langa bicicleta pe single trailul cu santuri de jumatate de metru mentionat in ziua unu, am agatat lantul intr-un ciot de tufa, dar am remediat problema fara sa pun in pericol transmisia si m-am indreptat arzandu-mi ultimele resurse spre linia de finish: 179 din 261 de concurenti la Master 30 si 374 overall din cei 700 de concurenti ce au luat startul.
Am renuntat la a face capitolul “Scuze si Explicatii”. Consider ca “daca” totul ar fi mers bine si as fi plecat mai in fata in pluton, as fi putut termina la limita undeva in primii 100 de concurenti, nu mai in fata insa. Sunt incantat sa fi descoperit aspecte ce tin de managementul unei curse atat de complexe – pregatire fizica, tehnica si… logistica si pentru ca am mandria mea de MTB Coach, lucrurile nu se termina aici.
Am sa ma intorc in Spania! Sunt in discutii cu Adrian Raduta, creatorul RAMS Spain MX Training Camp, un stagiu de pregatire pentru pilotii de motocross, pentru a avea in februarie 2015 si module de antrenamente mountain-bike dar si de sosea in tocmai potrivitul relief din Alcaniz! Pentru ca, dar mergand pe terenul lor si invatandu-le miscarile, Venga Boys pot fi invinsi!
Material scris de Marc Sandu
Felicitari pentru rezultatul obtinut si multumim pentru toate cele 3 relatari!
multumesc si eu!