Alergarea a fost tot timpul ceva misterios pentru mine, mai ales că am crescut într-o totală idolatrizare a sporturilor cu motor. Adică, de ce să te apuci, dom’le să alergi aşa de nebun şi să transpiri, când poţi să te dai cu motorul, cu peste 200 km/h? Pentru că am făcut parte din generaţia de copii care a prins şi tranziţia de la două ore de program alb-negru la TV la zecile de canale prin cablu, am trecut mereu strâmbând din nas, peste transmiile de atletism şi m-am oprit mereu la raliuri, motociclism viteza, motocross, Paris-Dakar, etc, întrebându-mă cum să fac să devin şi eu pilot.
Mă rog, mai am momente si acum când mai fac asta, dar în genere, s-a întors roata şi mă poţi găsi imersat în transmisia live a vreunei probe de 400 de metri, ba chiar am ajuns să mă uit cu interes la triplu salt, de exemplu, mă fascinează explozia de putere pe care o au atleţii atunci când împing în câte un picior…
Alergarea nu m-a interesat niciodată şi mi-am îndeplinit ca „adult”, (mă rog, termenul e relativ”, visul de a rula cu peste 200 km/h. Am luat startul chiar şi la competiţii de motocross. După ce mi-am paradit femurul, cred că au trecut cam doi ani, până am alergat, de curiozitate, să văd dacă mai pot face asta. Mai puteam. Apoi, am pus cruce acestui capitol, până prin 2012, când „alergam” iarna, atunci când nu mă puteam antrena pe bicicletă. Mă rog, „alergam” e un termen pentru cele şapte minute şi jumătate pe kilometru pe care le scoteam pe atunci. Apoi, aflat probabil în sevraj competiţional, mi-a venit ideea să alerg la Băneasa Trail Run. M-am uitat frumos pe clasamentul de la o ediţie mai veche, am văzut că s-a câştigat cu aproximativ o oră şi douăzeci de minute şi am socotit cam cu aceeaşi logică care m-a făcut să mă trezesc şi în Spania la „Rioja Bike Race” şi în diverse alte situaţii (tâmpite), că sigur scot şi eu o oră şi treizeci de minute. M-am dus la prima bandă care mi-a ieşit în cale, am setat-o undeva pe la 17 km/h, am rezistat câteva minute, după care am zis că e normal să nu îmi iasă aşa din prima, am lăsat-o mai moale, schimbându-mi obiectivul din a vedea dacă rezist 21 de kilometri. După o oră şi patruzeci şi cinci de minute, am oprit cu o mână tremurândă banda, parcursesem cam 17 kilometri şi nu ştiam cum să mă apuc să curăţ mai discret transpiraţia de pe acest aparat. Asta se întâmpla acum un an, cu puţin înainte de cursul de Personal Trainer nivelul 2, pe care l-am făcut la Fitness Scandinavia. Acesta conţinea multe elemente de atletism, iar aici am descoperit că aveam o mare problemă, la încheietura şoldului stâng, care era parcă lipită cu prenadez. Mă rog, într-o viaţă „normală”, m-aş fi declarat mulţumit că operaţia de inserare a tijei de titan în femurul stâng a avut succes, că am evitat la mustaţă încadrarea ca pensionar pe caz de boală, nu glumesc şi probabil aş fi înlocuit motocicleta de enduro cu un chopper. Dar, cum o vorbă spune că nimic nu mai e normal în zilele noastre, iar mecanismul supracompensării e puternic, m-am trezit că la finalul cursului, în loc să mă adresez unei clinici de recuperare (aveam şi dureri puternice la spate, în special în partea cu piciorul operat, care au dispărut cum am dat mai mare atenţie „muncii de mobilizare” a corpului), am devenit clientul lui Alexandrul Valah, master trainerul Fitness Scandinavia, aşadar, chiar tipul care îmi fusese „prof”.
Obiectivul nostru pentru cele trei luni în care am lucrat împreună, a fost creşterea mobilităţii şoldului stâng, îmbunătăţirea alergării, creşterea forţei în regim de rezistenţă – pentru sezonul de ciclism, desigur şi, ca desert probabil, la cererea mea specială, pregătire pentru Sky Run. Nu mulţi ani trecuseră de la momentul în care a lucra cu un antrenor personal mi se părea fiţa supremă, iată că între timp devenisem şi eu unul, iar în plus, ca la psihologi probabil, lucram la rândul meu cu un antrenor personal. Iar pentru Alexandru Valah, exprimarea „un antrenor personal” nu e tocmai corectă, ţinând cont că fostul sportiv de performanţă are deja în spate mai multe generaţii de traineri pe care i-a format din postura de master trainer. În fine, dacă acum doi ani, rămâneam blocat cu coapsele paralele cu podeaua, în momentul în care mi se cerea să fac o genuflexiune profundă sau şi mai simplu spus, să mă las pe vine, în primăvară puteam să fac în sfârşit acest lucru, ceea ce mi-a deschis poarta pentru a mă putea antrena cu mişcări de animal flow (program de fitness care combină miscările cvadrupede şi mişcările la sol cu diverse tehnici din antrenamentele cu greutatea corpului, pentru a realiza mişcări fluide, distractive şi complexe în mai multe planuri – conform animalflow.com). Am început fiecare şedinţă de antrenament cu exerciţii din şcoala alergării, genunchi sus, câlcâie la şezut, joc de glezne, etc, Alex a remarcat că am un trunchi puternic, dar exclusiv în plan antero-posterior, datorită poziţiei destul de fixe care o avem la bicicletă, aşa că am introdus multe mişcări de rotaţie în antrenament. Am înţeles că puteam să mă chinui mult şi bine să aterizez un 360 º cu snowboard-ul dar şi de ce în adolescenţă m-am plafonat destul de repede ca skate-boarder şi street-skater. În primăvară, la prima ieşire pe MTB, am fost surprins să văd că am căpătat o nouă stabilitate la manual şi am înţeles rapid şi de ce. Iar asta s-a simţit şi la bunny hop.
Revenind la alergare, pentru că aveam trunchiul foarte rigid şi imobil, în loc să îl răsucesc, spus pe şleau, eu îl bălăngăneam şi e clar că dacă nu puteam face o genuflexiune profundă – să adăugăm şi primii doi de ciclism amatorial în care mi se părea prea plictisitor să fac stretching după antrenamente, coapsele se mişcau deficitar în plan sagital, adică pentru a mă exprima cât mai puţin pretenţios, nu le deplasam „în spate”. De aceea, în loc ca ele să „penduleze frumos”, alergam „împiedicat” şi totul se transforma într-un ruliu, care avea să îmi streseze şi mai tare şoldurile, acesta fiind şi mecanismul prin care, din câte am înţeles, cetăţenii seniori ajung la artroza şoldului. În „viaţa reală”, atunci când am alergat efectiv la Băneasa Trail, am ajuns să arat ca un soi de turn din Pisa cu picioruşe, care se bălăngănea stânga-dreapta, fapt observat de concurenţi şi chiar taxat de un domn, care a ţinut să îşi exprime verbal dezaprobarea faţă de cât de urât alerg. „Important e că alerg”, am replicat, gândindu-mă că „las’ că vedem noi la Sky Run”, unde, într-adevăr, graţie corelaţiei dintre acest tip de competiţie şi ceea ce facem la bicicletă, m-am clasat în primii zece concurenţi. La semi-maratonul din Băneasa, am respirat uşurat că am scos cu puţin sub două ore…
„Ai multă forţă, dar e închisă în tine”, spunea Alexandru Valah şi înţelegeam doar superficial ce vrea să spună cu asta. Cert este că în acest sezon, am dat multă atenţie stretching-ului, masajelor cu ruloul de spumă (sau ar trebui să spun foam roller?), antrenamentelor cu propria greutate bazate pe mobilitate – diverse tipuri de mers inspirate din regnul animal, de exemplu, daţi un search pe youtube cu „apewalk”, „bearwalk”, „beast walk”şi am profitat de anularea MoonTimeBike pentru a participa la seminarul lui Matthew Griffiths, master trainerul care a conceput cursul de Antrenor Personal nivelul 2, al Fitness Scandinavia, un curs axat în principal pe performanţa atletică şi care introducea, ca fundament teoretic „teoria fasciei” – de menţionat cercetările lui Tom Myers, unul dintre primii specialişti din domeniul medical preocupat de membrana care acoperă muşchii, creând o reţea de pliuri, buzunăraşe, corzi, ce interconectează muşchii, oasele, tendoanele şi care, pentru a ne exprima mai plastic, ne ţine sacul de oase, muşchi şi organe laolaltă. Îmi aduc aminte că am citit prima oară despre acest lucru în Men’s Health, undeva în vacanţă pe malul mării şi mi-a atras atenţia exemplul baschetbalistului care atunci când execută un slam-dunk, are degetele de la mâna opusă, răsfirate şi tensionate. În articol se explica faptul că graţie acestei interconectări fasciale, există un soi de „curele”, care unesc cele mai îndepărtate puncte ale corpurilor noastre: câlcâiele şi ceafa de exemplu, iar pentru a reveni la exemplul cu baschetbalistul, tensiunea creată într-o mână, în toată mâna, o ajută pe cealaltă să marcheze un slam-dunk. Ei bine, în suportul de curs al lui Matthew Griffiths am descoperit că aceste sisteme „de curele” au fost în ultimii ani studiate, catalogate şi că există exerciţii pentru a-le creşte eficienţa, atenţie nu spun a-le întări sau pentru a le face mai frumoase.
Iată mă aşadar petrecând un weekend întreg – trăiască extra-sezonul, la seminarul cu Matthew Griffiths, învăţând noi tehnici de antrenament cu greutatea corpului, stretching şi noutate, aflând că o articulaţie, orice articulaţie, se poate mişca în peste 2.000 de moduri – trăiască modelarea pe computer! Urmează exerciţii în care lăsăm în urmă planul antero-posterior, e cât se poate de în regulă să faci fandări clasice, să împingi greutăţi de la piept, dar ce se întâmplă dacă în viaţa reală trebuie să faci un pas un pic oblic, eventual şi decelerând sau să împingi sau să tragi o greutate dintr-un plan puţin oblic? E tereneul ideal pentru accidentări, dacă organismul nu este obişnuit să lucreze aşa. „Funcţionalitatea creează esteticul”, spune Matthew, care la peste 40 de ani ne arată cum se face statul în mâini, podul şi câte un şpagat în pauza de cafea. Omul a antrenat de la piloţi moto din British Superbike la alpinişti care merg pe K2, iar pentru a se antrena pe sine, Matthew aleargă, pedalează la modul foarte serios pe bicicletă, practică yoga, face exerciţii calistenice, animal flow. În manual are şi câteva poze în care face îndreptări cu o bară încărcată cu nişte discuri serioase, dar ne spune că „you gotta earn your weights” şi dacă l-am tot pomenit atât de mult, Matthew e de părere că eşti atât de tânăr(ă) pe cât e coloana ta vertebrală.
Pentru că alţii mai învăţaţi spun că între două sezoane e bine să iei o pauză, dar să îţi îndeletniceşti mintea şi corpul cu lucruri noi, de dragul variaţiei într-ale stimulării, pentru că atunci când te urci pe bicicletă să o faci dintr-o poftă viscerală, mi-a venit ideea să încerc trail running, cel mai la îndemână concurs fiind cel de la Sărata Moneteoru, un concurs „regizat” de aceeaşi echipă ce pune la cale prin zonă curse de biciclete şi motociclete. Pentru a mă reacomoda cu alergatul, am ieşit săptămâna trecută în Băneasa, mai nou pădurea îmbrăţişată de cartier (nu m-am putut abţine, dacă tot e să privim lucrurile din diverse perspective) şi graţie tutor lucrurile plictisitoare şi cu oarecare stângăcie enumerate mai sus (am în plan să studiez kinetoterapia, totuşi), am reuşit, atenţie, total relaxat, cel mai bun pas pe 5 kilometri, 5:20, cu pulsul undeva pe la 160 bpm, faţă de pragul meu anaerob de 173 bpm. Trunchiul se rotea, nu se bălăngănea, coapsele „pistonau”, nu făceau ruliu, m-am bucurat de fiecare mişcare şi m-am gândit la ce ne spunea Matthew a propos de „energie elastică” şi am înţeles în sfârşit ce spunea antrenorul meu. După un an de zile, dar am înţeles ce voia să spună Alex. Am înţeles că această energie elastică mă poate ajuta la Sky Run şi sunt curios câtă putere aş câştiga pe bicicleta dacă aş reuşi să îmi „restaurez” complet şoldul stâng. Ştiu că 5:20 nu e ceva impresionant şi am alergat cam cu 4:30 – 4:40 la Izvorani, la Winter Duathlon, nu am înregistrarea pe Strava din păcate, dar adevărul e că acei cinci kilometri au fost undeva la limita infarctului şi a exploziei ficatului, ca dovadă, nu mai îmi găseam bicicleta în tranziţie…
Urmează, în sfârşit, Sărata Monteoru! Plec prudent în proba de cros – vreau să mă „specializez” pe alergări cât mai scurte şi intense, în perspectiva Sky Run, aşadar am de parcurs putin sub 10 km, cu o diferenţă de nivel de 328 de metri. Plec prudent, ofticat că nu mai am baterie la centura de puls, deci „no data” şi consider că sunt anaerob atunci când îmi pulsează tâmplele. Am să încerc să nu fac un clasic film al cursei ci să vin cu concluziile şi acum îmi dau seama că momentele cele mai emoţionante ale sezonului au fost în afara curselor de biciclete: primul a fost după ce am luat KOM-ul pe Ciocanu, singur, în pădure, cu prăbuşire artistică pe ţărână, bale la gură, tot tacâmul şi al doilea pe dealul Istriţei, când am ieşit din codru şi am început coborârea, în alergare, senzaţia a fost asemănătoare cu cea a zborului, iar pasul a coborât vertiginos, pentru puţină vreme la 3:50, ceva ce pe plat e de domeniul imaginarului încă pentru mine. Scurtul film de pe youtube (se pare că pe internet se pot găsi şi chestii utile, totuşi) cu tips and tricks de la campionul din State la trailrunning mi s-a părut foarte util şi anume, abordează urcările în paşi scurţi şi iuţi, cu spatele perpendicular pe sol şi nu cu „paşi de gigant”, aplecat înainte, apleacă-te uşor înainte pe coborâri şi plantează zona în care am avea plăcuţele, pe teren. Nici un pas nu seamănă cu altul, am alergat în cotă de nivel, am trecut peste o albie cu bolovani, i-am dat ţeavă la vale pe un povârniş abrupt, stimularea este foarte complexă şi trunchiul are o grămadă de lucru. Muşchii lucrează enorm pe stabilizare, echilibrul e solicitat în anumite situaţii, totul e foarte dinamic şi cu cât eşti mai „elastic” şi mai mobil, cu atât e mai bine. La final, m-am clasat pe locul patru, la un minut de podium, acum ştiu că alergătorii de trail sunt o castă aparte şi că acest foarte frumos concurs, aflat la prima ediţie nu i-o fi atras chiar pe cei mai puternici, aşa că spun asta doar ca idee, rezultatul ăsta a fost un soi de confirmare pentru mine că măcar pentru starea mea de bine general, nu îndrăznesc să spun ciclism, nu mă antrenez aiurea. Şi, nu în ultimul rând, mi-a dat şi o nouă idee: la fiecare loc patru să pun deoparte 10 euro şi la fiecare loc cinci să economisesc 5 euro, că uite, până acum îmi luam precis o bicicletă de ciclocross. Dar, asta e o altă poveste… La fel ca şi cea în care ar trebui să pun o dată mâna să învăţ să înot şi eu ca lumea!
Material redactat de Marc Sandu.
