Salut! Cei mai mulți dintre noi te-am cunoscut prima data prin intermediul aventurii tale de-a lungul Americilor! Acum, aventurile tale din Australia sunt cel puțin la fel de interesante! Spune-ne câteva amănunte despre tine… De unde a inceput această pasiune pentru călătorii lungi în locuri îndepărtate?
Așa este! Uite că au trecut deja 4 ani de la terminarea turei de aproape 35.000 de kilometri prin Americi, din Alaska în Patagonia. Timpul zboară, dar nu am zăbovit prea mult fiindcă la un an și 4 luni după finish-ul din Patagonia aveam, fără să-mi dau seama atunci pe moment, să încep o altă aventură, la fel de lungă și interesantă ca cea din Americi, de această dată într-un alt colț al Terrei, în Oceania. Și asta chiar în prag de pandemie, dar voi reveni mai jos asupra acestui subiect.
Pasiunea pentru călătoriile lungi în locuri îndepărtate vine cu siguranță din copilărie. Am copilărit la Piatra Neamț până la vârsta de 15 ani când am emigrat cu ai mei în Canada. Fără doar și poate primele drumeții și aventuri alături de bunicul dar și de prietenii de la bloc, pe dealurile din împrejurimile Pietrei, mi-au alimentat dorința de a vedea și de a explora tot ce se află dincolo de orizont. În Piatra Neamț nu ești niciodată departe de natură. La nici un sfert de oră de mers pe jos de unde locuiam cu bunicii în centrul orașului eram fie pe Pietricica, Cernegura sau Cozla. De mic am fost fascinat de măreția naturii și mânat de setea aceasta de a afla unde mă duce o anumită cărare, până unde pot ajunge cel mai departe, ce plantă sau animal mă va surpinde în acea zi? Și asta a început prin niște simple drumeții după ciuperci sau plante medicinale sau pur și simplu plimbări de o zi de mână cu bunicu. Într-o lume din ce în ce mai deconectată de natură, în care omul se pune pe un piedestal deasupra tuturor celorlalte specii și în care acesta s-a rupt complet de realitatea lumii naturale din care facem cu toții parte, pot zice că mă simt norocos să fi copilărit într-un astfel de loc, aproape de dealurile și văile Subcarpaților.
Inevitabil, asta avea să mă facă să-mi doresc și mai mult, să văd lumea largă, în toată splendoarea ei naturală și asta prin mijloace nemotorizate, pe bicicletă, pe jos sau în caiac-canoe, într-un ritm lent, alert, autentic, la fel ca în copilărie.
Deci experiențele avute în copilărie mi-a dat acest imbold uriaș, această pasiune pentru natură și explorare. Cum ziceam, de mic mi-am dorit să aflu ce se află dincolo de granița orașului, a județului, a țării. Plecam săptămână de săptămână cu trenul fie la Bicaz sau Bacău, încercând să conving și alți copii de la bloc să mă urmeze. La 13 ani am pedalat primii 35 de kilometri în afara orașului, până la Costișa, la graniță cu județul Bacău, acolo unde mama lucra ca medic la dispensarul comunei. Când m-a văzut a înlemnit. Dar genul acesta de escapade mi-au alimentat imaginația și am început să-mi doresc și mai mult. Imaginația nu are limite și ea este cea care îți împinge toate aceste idei năstrușnice de aventură. Dacă mai ai și precedente în care îți dai seama că imaginația se cuplează cu realitatea, atunci toate barierele îți sunt ridicate și începi să iei în serios idei din ce în ce mai trăznite.
Sigur, plecarea în Canada la 15 ani mi-a deschis orizonturi nebănuite și este foarte posibil ca toate visurile mele să fi stagnat dacă nu exista acel moment în viața mea, asta din punct de vedere logistic, nu neapărat mental. Cert este că mi-am dorit să văd lumea și mă bucur că am avut toate aceste ingrediente și că o pot face într-adevăr.
Evident, întrebarea principală ar fi ”de ce Australia?”… Ți-ai dorit mereu să o vizitezi sau a fost o inspirație de moment?
Este interesant cum unele conjuncturi și situații te aruncă fix acolo unde trebuie, atunci când trebuie și parcă totul se aranjează așa cum nici nu-ți puteai imagina. Pe scurt, nu. Nu mi-am dorit niciodată realmente o aventură atât de îndelungată în jurul continentului roșu, așa cum îmi place mie să numesc Australia. Această aventură a venit pe fondul pandemiei de COVID-19.
În martie 2020, chiar în pragul pandemiei, am organizat împreună cu Paul Călin de la Wild-Thing.ro un tur de drumeție în Noua Zeelandă pentru câțiva clienți. La sfârșitul turei, clienții au plecat spre casele lor, unii spre Europa, alții spre America de Nord, dar eu împreună cu partenera mea, Irina, am decis să rămânem în Noua Zeelandă. Așa aveam să transformăm, fără să ne dăm seama atunci, un moment de aparentă criză, într-o nouă mega aventură. Eu aveam complet alte planuri pentru 2020. Vroiam să traversez Groenlanda pe schiuri, dar pandemia mi le-a schimbat și bine a făcut fiindcă m-am trezit într-o parte de lume în care am putut călători aproape pe întreaga durată a restricțiilor impuse în restul lumii.
După un lockdown de 5 săptămâni am luat Insula de Nord a Noii Zeelande la pas, parcurgând peste 1.700 de kilometri preț de 4 luni. Apoi ne-am dotat cu biciclete și am mai făcut alți 1.500 de kilometri pe Coasta de Vest a Insulei de Sud a Noii Zeelande. La finele acestui traseu, Australia a venit ca ceva extrem de firesc, doar că știam că distanțele și provocările vor fi mult mai mari, așa că am decis să străbatem continentul roșu pe două trike-uri recumbente, ceea ce facem și în prezent.
Spre deosebire de traversarea Americilor pe care ai făcut-o singur, acum lucrurile s-au schimbat! Cum te simți în noua variantă? Nu te întreb dacă e mai rău sau mai bine, doar să ne spui dacă vrei care sunt avantajele/dezavantajele variantelor singur/însoțit în astfel de experiențe de viață?
Foarte pertinentă întrebarea ta, aș zice. Cred că atunci când pleci la drum într-o veloexpediție de durată există aspecte în care ți-e mult mai ușor singur, desigur. Poți avea orice tabieturi și hachițe îți doresști fiindcă ele nu afectează pe nimeni. Îți poți planifica ziua de pedalat fix așa cum dorești. La fel și obiectivele pe care ți le fixezi nu trebuiesc discutate și aprobate în grup. Nu trebuie să te mulezi după celălalt. Este, desigur o libertate enormă dar ea vine și cu un foarte mare dezavantaj, anume că trebuie să faci tu totul de unul singur: cumpărături atunci când ajungi la oraș, pune cortul, scoate cortul, gătește, planifică următoarea etapă, etc. În doi, se împarte. Unul pune cortul, în timp ce celălalt gătește, unul păzește bicicletele în fața supermarketului în timp ce celălalt face cumpărături, etc.
Dar dincolo de toate aceste aspecte logistice, aș zice că partea cea mai faină la o călătorie în doi este împărtășirea unor clipe și experiențe. Realitatea trăită este a amândurora. Clipele grele și cele faine sunt împărtășite.
În expediția prin Americi, postam mult mai mult pe rețelele de socializare de cât o fac acum, tocmai fiindcă aveam nevoie să împărtășesc acele experiențe cu comunitatea, cu alți oameni. Continui să o fac și acum în acest fel, dar prima persoană și cea mai importantă cu care o fac este Irina, fiindcă realitatea celor trăite este una palpabilă pentru ambii. Și asta este partea cea mai faină, așa zice la călătoriile în doi.
Este foarte greu să-ți găsești pe cineva care să împărtășească aceeași pasiune cu tine și să te mai și potrivești, să nu apară orgolii, frici și alte aspecte mai puțin plăcute. Din acest punct de vedere mă consider o persoană norocoasă.
Un alt lucru ce s-a schimbat este mijlocul de transport, ai renunțat la bicicleta clasică pentru o variantă mai interesantă și la fel de ecologică! Cum ți-a venit ideea, cum ați realizat tricicletele, ce probleme mai interesante ați întâlnit în proiectarea și fabricarea lor?
Așa este și asta pentru un simplu motiv. Irina își dorea să realizeze acest traseu prin Australia pe un e-bike, să fie asistată, dar fiind vorba de Australia și de un traseu tehnic, pe șosele neasfaltate și unde ai sute de kilometri buni până să dai de vreo urmă de civilizație, nu putea fi vorba de o bicicletă standard, fiindcă nu ar fi avut unde să încarce acea baterie. Exista, într-adevăr, varianta de a trage după ea o remorcă pe care să instaleze un panou solar dar, în final, nu ni s-a părut cea mai fiabilă opțiune.
Irina a fost
inspirată de design-ul e-trike-urilor unor participanți la competiția Sun Trip,
unde, anual, iau startul câteva zeci de cicliști într-o cursă de peste 10.000
de kilometri între Franța și China, pe e-biciclete și e-trike-uri. Regula
competiției este că nu ai voie să încarci bateria la priză sub nici o formă.
Trebuie să te folosești doar de energia solară pentru a reînărca bateria. Era
exact ceea ce-i trebuia.
Le-am scris cehilor de la AZUB despre planul nostru și plăcându-le ideea
noastră, au decis să ne sponsorizeze două trike-uri, un AZUB T-Tris pentru mine
și un AZUB Ti-Fly pentru Irina, pe care ea avea să-l convertească în e-trike-ul
cu care traversează acum Australia. A urmat o întreagă perioadă de organizare
logistică cu piese comandate din toată lumea într-o perioadă în care
restricțiile cauzate de pandemie erau încă destul de dure. Vorbesc aici de
iulie-octombrie 2021, perioadă în care am organizat din Cairns, Australia toată
logistica actualei aventuri.
Nu există nici un ghid de conversie al unui trike în e-trike solar, nici o rețetă exactă. Singurii care se apropie de o soluție out of the box sunt canadienii de la Grin Technologies de la care am comandat kitul de conversie, dar apoi rămânea întrebarea cum conectează panourile solare la sistem? De ce controllere are nevoie? Ce baterie? Apoi stai și lipește fire și conectoare. Toate astea sub presiunea de a pleca în expediție, fiecare zi costând bani (stăteam la un hostel iar Australia nu e deloc ieftină) și fără certitudinea că va și funcționa și că va funcționa pe un prim tronson foarte izolat și dificil de o mie de kilometri spre Capul York, pe o șosea off-road, spre cel mai nordic punct al Australiei.
În tot acest proces, Irina a fost asistată de un tip care, chipurile era expert în conversii de biciclete în e-bike-uri dar în realitate nu avea nici un habar cu ce se mănâncă partea solară și mai mult ne-a băgat în belele decât ne-a ajutat, prelungind procesul cu cel puțin două săptămâni. Totuși cert este că a funcționat și acest lucru este acum dovedit, după mai bine de 9.000 de kilometri deja parcurși pe ea din care peste 2.500 de km pe off-road.
Spune-ne câteva date concrete despre această expediție a voastră! Când a inceput, care au fost planurile inițiale, cât a durat până acum?
Dacă pentru mine acesta este cel de-al treilea continent pe care îl străbat pedalând, pentru Irina este primul. Irina este, cel mai probabil prima femeie care reușește să traverseze Australia pe un traseu de peste 9.000 de kilometri (doar până în acest moment) din care peste 2.500 de kilometri de off-road prin zone deșertice, de junglă luxuriantă și de savană, pe un e-trike recumbent solar pe care l-a construit chair ea. Irina m-a însoțit în toată această traversare pe care eu o realizez la bordul unui trike simplu recumbent neasistat. În plus, suntem primii români care traversează Australia la pedală pe un astfel de traseu tehnic de-a lungul și latul continentului.
Nu urmărim să o facem în viteză și nu urmărim neapărat statistici, ci consistență, calitate și incluziunea cât mai multor regiuni în traseul nostru. Până la urmă suntem cicloaventurieri și nu cicliști. Cu cât petreci mai mult timp într-un loc, cu atât ai mai mari șanse să-l descoperi în profunzime, cred eu. Am realizat o primă etapă de 1.200 de kilometri de-a lungul Peninsulei Capului York anul trecut, în octombrie-noiembrie iar apoi, datorită caniculei din timpul verii, am fost obligați să punem pauză până spre sfârșitul lunii mai a acestui an, când, ne-am repornit din Townsville (de la malul Oceanului Pacific/Marea Coralilor) spre Broome (la Oceanul Indian) via centrul Australiei (Alice Springs). Acum pedalăm pe Coasta de Vest a Australiei și ne apropiem deja de Perth, primul mare oraș din itinerariul nostru. Deși la început vroiam să acoperim și Coasta de Sud a Australiei, cred că vom pune punct pedalatului în Albany, în sudul Australiei de Vest și apoi vom zbura spre Tasmania, a cărei sălbăticii ne dorim să o explorăm la pas.
Mai întâi a fost Peninsula Capului York cu maiestuoșii săi eucalipți care domină peisajul savanier, apoi coasta de est cu jungla ei luxuriantă și Marea Barieră de Corali, apoi outback-ul Queenslandez pe care l-am prins atât de înverzit (datorită nivelului ridicat de precipitații de pe coasta de est – suntem în an la Nina) cu ale sale mesete. Apoi incredibilii munți Macdonnel și dumnezeiescul Uluru, întinderile deșertice din centrul și vestul Australiei, iar într-un final regiunea deluroasă și incredibil de fierbinte a Kimberley-ului cu misterioșii săi baobabi. Acum pedalăm pe Coasta de Vest, spre Perth.
Majoritatea lumii când se gândește la America, în special de sud, se gândește la carteluri de droguri și mafie, iar când se gândește la Australia se gândește la paianjeni, șerpi și scorpioni uriași ce te pândesc la fiecare pas! Știm că în America te-ai lovit personal de diverse necazuri de genul amintit, cum e Australia? Ce experiențe neplăcute ați avut până acum, din partea naturii sau a oamenilor?
Din câte știu se numesc preconcepte sau prejudecăți. Am reușit să coabitez cu ambele, atât cu narcotraficanții (barcagii de pe barca care m-a transportat din Panama în Columbia, pe porțiunea unde panamericana se întrerupe, se ocupau și cu traficul de droguri) cât și cu viețuitoarele din Australia. Țin să zic că în cel de-al doilea caz, realitatea din teren este cu mult diferită față de ce se aude despre Australia. Mie mi se par extrem de blânde și inofensive animalele de aici, asta în ciuda unor întâlniri cu șerpi foarte veninoși. Sau poate mă blenduiesc eu prea tare cu ele.
Atunci când am plecat la drum prin Australia, am subestimat frumusețea și profunzimea acestui continent. Acum, după mai bine de un an petrecut aici, conectându-ne cu diferite zone, pot zice cu lejeritate că Australia este unul dintre cele mai diferite, magice și profunde locuri pe care le-am explorat până acum pe această planetă. Nu este doar cel mai vechi continent al Terrei (d.p.d.v. geologic) ci găzduiește și una dintre cele mai vechi culturi de pe Terra, cea a popoarelor aborigene. Această combinație, stâncile, lanțurile muntoase erodate, savana și contrastul color și viu oferit de mările și oceanele care înconjoară Australia este ceva absolut fabulos! Sălbăticia este încă la ea acasă aici. Cei 26 de milioane de locuitori ai Australiei sunt concentrați în principal în sud estul continentului, restul țării fiind complet sălbatic. Sigur, toate acestea vin la pachet cu greutăți uneori inimaginabile. Pedalat pe temperaturi de 45 de grade Celsius, lipsa apei și a punctelor de realimentare, prețuri absorbitante, etc
Dar libertatea pe care am simțit-o aici, departe de oameni, de reguli, de societatea modernă este de neprețuit! Seară de seară, am gătit la foc, fie în deșert, în savană sau pe malul mării, sub bolta înstelată, atât de înstelată cum nu am mai văzut-o nicăieri. Ne-am simțit ca într-o imensă catedrală a libertății sufletului de-a lungul acestei călătorii. Oricât de dificilă ar fi ziua de pedalat, oricât de multe obstacole am întâlni pe parcursul zilei, seara, la foc, totul trece, totul se liniștește. Adormim seară de seară aidoma unor copii cărora li se zice o poveste, fiindcă liniștea din jurul cortului nostru ne permite să percepem cele mai simple și frumoase sunete ale naturii. Este atât de magic și liniștitor! Ce frică de șerpi și păienjeni veninoși? Trăim cu ei, facem parte din ecosistem și îi iubim. Înveți să coabitezi și să apreciezi toate formele de viață care te înconjoară, ceea ce este de neconceput unui om prins în rutina urbană.
Cel mai neplăcut moment a fost atunci când, într-o drumeție de noapte pe un traseu nemarcat de pe Insula Magnetic, situată în apropiere de Townsville, am nimerit într-un pâlc de urzici uriașe Gympie Gympie. Crede-mă că încă simt înțepătura și asta s-a întâmplat în febuarie a.c. Într-o altă ocazie, într-un camping din Peninsula Capului York, niște copii aborigeni au venit să ne fure dar instinctele dobândite în America Latină, cred, mi-au servit fiindcă le-am simțit imediat prezența în jurul cortului și am sărit ca ars. În final nu au reușit să ne sustragă nimic.
Dincolo de aceste mici incidente, vremea aridă și temperaturile extreme ne-au dat cel mai tare de furcă. Să pedalezi zilnic pe 42 de grade Celsius nu este ușor. Te simți efectiv extenuat la sfârșitul unei zile cu 80-100 de kilometri pedalați. Prețurile exorbitante reprezintă și ele o altă mare problemă. Australia este de departe cea mai scumpă țară pe care am explorat-o până acum și în care am fost nevoit să poposesc atât timp fiindcă se întâmplă ca țara să coincidă cu continentul.
Eu personal am fost un mare fan al Australiei, în tinerețe mă gândeam să mă mut acolo, la Alice Springs, fix în mijlocul continentului. Ți-a plăcut în vreun moment atât de mult acolo încât să îți treacă prin cap că poate ai vrea să te muți cu totul? Unde ți-a plăcut cel mai mult?
Nu m-am gândit să rămân vreodată acolo. Viața mi se pare prea dificilă în Centrul Australiei (e.g. rație la apă, prețuri foarte mari din cauza izolării și a lipsei orașelor și a oricărei forme de industrie locală – totul trebuie importat de la distanțe foarte mari cât și rata de criminalitate ridicată din comunități și senzația aia de agitație perpetuă).
Pe de cealaltă parte este partea mea preferată a Australiei. Teritoriul de Nord și zona Alice Springs este inima acestui continent atât de puțin înțeles și atât de diferit față de tot ceea ce am văzut și explorat până acum. Noaptea, la cort, se face o liniște totală, dar nu o liniște înspăimântătoare, ci una primitoare. M-am simțit atât de binevenit în acea parte de lume încât atunci când un aborigen Arernte s-a oprit și a ținut să ne zică că suntem bineveniți în țara lui, vorbele acestuia au venit ca o confirmare firească la ceea ce simțisem până atunci.
Australia, în general este un loc foarte spiritual, doar că trebuie să-i dai timp, să iubești acest loc, în pofida tuturor greutăților, ca să poți simți acest lucru. La o primă vedere este un loc monoton și inospitalier. Nu imprresionează cu nimic și se lasă greu iubit. Dar este cel mai diferit și spiritual loc dintre câte am explorat până acum.
Chiar e plină țara de camioane mari cu 2 remorci? Cum se simte când trec pe lângă tine? Glumesc oarecum, dar sunt convins că mulți își doresc să știe cum e viața de biciclist pe șoselele australiene, chiar dacă sunt destul de pustii (sau poate nu sunt)? Care e atitudinea șoferilor?
Chiar este plină și acum că ai menționat acest aspect, îmi dau seama că ăsta este pericolul cel mai mare care te paște pe șoselele australiene, fără doar și poate. Șoferii de tir australieni sunt cei mai nesimțiți șoferi posibili. Fiindcă tot ce se transportă în această țară, de la alimente la electrocasnice se face prin ei, au o aură de superioritate, cum că li se cuvine, cum că fac un serviciu atât de important comunității, iar aura aceasta vine și cu o agresivitate cum rar am văzut. Nu vreau să generalizez, fiindcă sunt mulți șoferi de tir care semnalizează, încetinesc, ne ocolesc. Dar sunt extrem de mulți cei care nu o fac și te mătură, efectiv. Și nu e deloc plăcut când au în spate până la 5 remorci, nu 2, în unele locuri.
În zonele izolate ale Australiei nu există nici o cultură a ciclismului. Neghiobia și răutatea șoferilor 4×4 este strigătoare la cei, nu de puține ori unii dintre aceștia țipând la noi să ne dăm naibii la o parte de pe șosea. Nu vorbesc aici de Sydney sau Melbourne că poate acolo lucrurile stau diferit, ci de Australia adâncă, care seamănă în anumite aspecte izbitor de mult cu România.
Pe de cealaltă parte, mulți australieni care își doresc să exploreze zonele izolate ale Australiei o fac și ei în mașini 4×4 iar aceștia rezonează mult mai mult cu ce facem, oferindu-ne apă și asigurându-se că suntem ok. În deșertul Tanami zilnic se opreau oameni să ne ofere apă. Australianul de rând nu te lasă la greu, te ajută și asta ne-a ajutat enorm.
Overall, Australia nu este nici cel mai ușor, nici cel mai plăcut și nici cel mai safe loc să te apuci de biketouring. Unii ne-au numit nebuni, alții idioți că am plecat în jurul Australiei pe trei roți. Cert este că ne dorim să vedem lumea cu bune dar și cu rele iar Australia, pe cât de dificilă este, pe atât de rewarding pentru cel care se încumetă.
Un alt subiect interesant este cel culinar… Ați încercat vreo specialitate locală deosebită? Unii s-ar gândi la pulpă de cangur, scorpioni prăjiți sau șerpi la proțap, dar vorbind serios, cum e mâncarea tradițională?
Cea mai locală chestie pe care am mâncat-o până acum este un hamburger cu carne de cangur. Trebuie menționat că australienii nu se pot lăuda cu o bucătărie locală prea bogată. Înainte de colonizarea britanică a Australiei, aborigenii cultivau tot felul de legume locale, cum era cartoful australiam, yum-ul și culegeau plante și fructe sălbatice sezoniere sau vânau canguri și alte viețuitoare. Deși duceau o viață seminomadă aveau totuși sepcialități locale. Dar toate acestea s-au pierdut odată cu colonizarea europeană care a obliterat tot ce era aborigen și a adus cu ea oi și vaci și binecunoscutele legume de acasă. Deci, aspectul local nu prea există. Sincer, noroc cu mâncarea thailandeză și indiană fiindcă altfel am fi mâncat doar fish & chips.
Oamenii, cum sunt australienii? Cât de mare e diferența între zonele foarte populate și cele aproape pustii? Cum sunt aborigenii?
La un moment dat remarcam următoarele, pe care le-am consemnat într-o postare pe Facebook și pe care o voi copia aici ca răspuns la întrebarea ta.
O doamnă mirată se dă jos din mașina 4×4 cu numere de Victoria.
Dumnezeule, nu muriți de cald pe trike-uri? ne întreabă dânsa.
Apoi, ne explică cum, deși călătorește în jurul Australiei, nici nu-i vine să se dea jos din mașina dotată cu aer condiționat atunci când temperatura depășește 40°C.
Acesta ar fi putut fi doar un alt comentariu, doar o alta remarcă pe care o auzim în lunga noastră călătorie în jurul Australiei doar că așa, pe moment, prin prisma acesteia, m-a frapat încă odată această diferență colosală între cultura albă/europeană australiană și cea aborigenă.
După atâtea și atâtea comunități aborigene vizitate și timp petrecut în nordul și centrul Australiei, mi-am dat seama cât de străină și cât de neadaptată este, în realitate populația care locuiește pe coastă de tot ceea ce înseamnă realitățile climatice, geografice și culturale ale centrului și nordului propriei țări. Fie că iei pe cineva din Melbourne sau din Germania și-l pui să exploreze/viziteze aceste regiuni îndepărtate ale Australiei, tot una este.
Pe de cealaltă parte, aborigenii sunt perfect adaptați acestui mediu în aparență ostil. Patruzeci de mii și mai bine de ani pe acest tărâm se traduc prin conexiune, conviețuire, apreciere, supraviețuire. Spre deosebire de noii veniți, aceștia nu percepeau ideea de a deține pământ, de a coloniza alte nații și de a exploata minereurile și resursele naturale. Dar erau cu siguranță conectați cu Pământul și Universul, cu alte forme de viață pe care le venerau și le tratau cu respect și, mai presus de toate făceau sens din orice formă de relief. De acolo și supraviețuirea și navigarea relativ ușoară a acestei țări. Nimic nu a fost făcut subit, sub unda șocului, ci de-a lungul a zeci de mii de ani. Și asta se vede și acum prin felul în care ei suportă cu ușurință căldură și se bucură de orice mișcă în natură.
De regulă, australienii de descendență britanică/europeană văd un pericol în tot ceea ce înseamnă climă și faună în Australia. Nu o dată ci de zeci de ori am fost avertizați să nu o luăm pe trike-uri pe nu știu ce track că vom muri de sete. Să nu ne băgăm în nu știu ce pădure că sunt șerpi și păienjeni. Să nu ne băgăm în nu știu ce canion că putem muri de căldură și deshidratare. O singură dată nu am auzit aceste remarci de la aborigeni. Și am stat de vorbă cu cel puțin la fel de mulți.
De regulă omul se teme de ceea ce nu cunoaște, de ceea ce îi este străin iar cei două sute și un pic de ani de la colonizarea Australiei par că nu au fost suficienți ca noii veniți să învețe acest tărâm incredibil. Mulți nici nu au vrut. Mulți nici nu vor cu adevărat. Și uite așa, Australia pare străină chiar și pentru cei mai mulți dintre localnici.
Cât de mult sunt interesați australienii din zonele mai pustii de problemele lumii modern: poluare, încălzirea globală, economia de combustibil, energia verde? Au fost impresionați de sistemele voastre solare, le-au apreciat?
Cei mai mulți australieni din zonele mai pustii sunt speriați de consecințele pe care politici mai verzi le-ar putea avea asupra afacerilor lor, în special din domeniul agricol, păstorit sau minerit. Fiindcă, în vasta lor majoritate, acolo unde există oameni în zonele pustii ei se ocupă fie cu păstoritul, fie cu agricultura, fie cu mineritul, unele dintre cele mai nocive activități din punctul de vedere al mediului. Deci nu prea ai cu cine să discuți despre energii verzi, poluare și încălzire globală, cu rare excepții. Poate doar cu patronii de ferme solare care se înmulțesc ca ciupercile după ploaie.
Cel mai bun exemplu în acest sens este ceea ce se întâmplă cu Marea Barieră de Corali în acest moment. Comisia UNESCO o vrea clasată a fi în pericol, dar fermierii care deversează tone de nitriți și substanțe toxice care contribuie la degradarea coralilor fac lobby către guvernul australian să oprească cu orice preț această clasare, fiindcă asta ar limita activitățile economice ale acestora, sub o formă sau alta.
Asta se întâmplă în Queensland, dar nici în Australia de Vest lucrurile nu stau mai bine. Recent, am fost găzduiți de un tip care lucrează în departamentul de mediu al guvernului statal și ne povestea despre cum unii politicienii, după încheierea mandatului ajung în board-ul de directori de la diferite companii miniere și despre cum acestea fac tot ce pot pentru a ocoli legea. De la avize favorabile de defrișare în arii protejate și extinderea minelor, la forări cu consecințe drastice pentru pânza freatică. Când intri în detalii îți vine să-ți pui mâinile în cap! Este trist.
Ce ai mai vrea să ne spuni despre această aventură?
Toată această aventură a venit ca o binecuvântare într-o perioadă foarte dificilă pentru omenire. Aventura aceasta ne-a conectat cu lumea naturală mai mult ca niciodată și ne-a făcut în toți acești ani pandemici să ne simțim parte din ceva mai mare. Într-o perioadă în care parcă lumea o ia din ce în ce mai tare razna, parcă e bine să fi în natură iar Australia ne-a obișnuit cu distanțe enorme dar ne-a și răsfățat din plin cu vaste peisaje și cu zări aparent nesfârșite.
Evident, în final trebuie să punem și întrebarea asta: ce urmează? Unde va fi următoarea aventură marca Păltineanu?
Aș vrea ca odată ce încheiem veloaventura să iau Tasmania la pas, dar planul al mai interesant abia apoi vine. Recent, după o incursiune de 80 de kilometri cu caiacul prin insulele arhipelagului Dampier situat în Oceanul Indian, în apropiere de Coasta de Vest a Australiei, am mușcat din libertatea pe care mi-o dă caiacul, așa că am încropit deja un plan de a caicii din Capul York, Australia până în Singapore și nu exclud ulterior încercarea unui ocol al Terrei doar prin mijloace nemotorizate: bicicletă pe continent, acolo unde există track-uri și șosele, schiuri în zonele polare și caic pe mare, folosindu-mă de diferite lanțuri de insule pentru a nu rămâne mult timp în larg. Deci planuri am și multe încă!
Găsiți mai multe informații despre Radu pe pagina sa, pe canalul său de Youtube, pagina de Facebook și cea de Instagram!
