3Munţi 2013, coborâre pe furtună din Şaua Strunga, foto: Stoica Teodor-Cosmin
O tură de MTB pe ploaie… este coşmarul multor pasionaţi ai pedalatului în afara şoselelor. Dar este oare teama lor justificată? Oare chiar nu ne putem bucura de sportul nostru preferat şi dacă vremea nu ţine cu noi? Ce ne facem dacă trebuie să luăm startul la un concurs şi afară toarnă torenţial? Renunţăm? Ce trebuie să facem ca să avem totuşi o zi frumoasă? O să încerc să răspund din propria experienţă la aceste întrebări…
Părerea mea este că multă lume dintre cei ce sunt îngroziţi de perspectiva unei ture de MTB pe ploaie au avut parte de o experienţă traumatizantă înainte. De exemplu, poate au participat la un concurs prin pădurile din Bucureşti după ploaie, cum ar fi la Prima Evadare, unde noroiul lipicios îţi blochează roţile, bălţile devind adânci şi de netrecut iar bicicleta a protestat poate în felul ei şi i-a lăsat în drum….
3Munţi 2013, urcare pe ploaie torenţială prin Prăpăstiile Zărneştiului, foto: Remus Cucu
Cel mai important lucru când vorbim de o ieşire la pedale pe ploaie este traseul pe care urmează să mergem. Nu, nu sunt toate traseele ca şi Prima Evadare, nu pe toate traseele bicicleta noastră se va bloca total în primii km. În general, asta se întâmplă pe traseele de plat, unde apa nu se scurge şi se păstrează în sol mai multă vreme. De asemenea, zonele de plat au un sol foarte argilos, cu mult pământ, ideal pentru agricultură dar nu şi pentru pedalat. Noi însă încercăm să promovăm MTB-ul pe munte iar la munte traseele sunt diferite. Solul este mult mai nisipos şi pietros iar potecile şi drumurile în general nu au noroi adânc, iar dacă acesta există, nu este de genul lipicios. Tot ce va face el este să vă dea un look original la finalul turei în loc să vă blocheze roţile. Bineînţeles, există şi excepţii şi o să vedem în continuare. O să încerc să abordez pe rând problemele legate de acest subiect cu ajutorul experienţei personale.
3Munţi 2013, coborâre prin Poiana Guţanu pe furtună, foto ???
Pentru o tură pe ploaie, echiparea bicicletei nu trebuie să difere foarte mult de cea normală, dar sunt mici amănunte care pot face diferenţa. În primul rând, anvelopele folosite ar trebui să fie cât de cât adecvate situaţiei. Nu o să promovez ideea de anvelope de noroi, alea sunt potrivite probabil la turele de pădure de care aminteam mai sus. Dar nici anvelopele cu profil foarte redus nu sunt recomandate. Este bine să fie folosit un model de anvelope o idee mai cramponat şi cu distanţa între crampoane ceva mai mare. Cât de cramponat, asta depinde de experienţa fiecăruia. Dacă unii se descurcă şi pe ud cu un Race King sau Racing Ralph, alţii au nevoie de un X-King, un Rocket Ron sau chiar un Nobby Nic. Ideal e să mergeţi cu un model cât mai minimalist pe care ştiţi că puteţi să îl stăpâniţi. Oricum, mai importante decât profilul cauciucului sunt presiunea şi lăţimea acestuia. Presiunea pe ud ar fi bine să fie ceva mai scăzută, cam cu 0.2 atm faţă de cea folosită în mod normal. Acest lucru permite crampoanelor laterale, de obicei ceva mai mari, să intre în acţiune mai repede. De asemenea, suprafaţa de contact cu solul creşte şi în acesta vor agăţa mai multe crampoane, ceea ce măreşte aderenţa. Şi lăţimea anvelopei este importantă. Se ştie că o anvelopă rulează pe off-road cu atât mai bine cu cât este mai lată şi presiunea este mai mică. Totuşi, la noroi, dacă anvelopa este exagerat de lată şi se apropie de dimensiunea maximă acceptată de cadru, şansele ca noroiul de pe aceasta să se depună pe furca spate şi să blocheze roata sunt mărite. De asemenea, anvelopa se apropie mult de lanţ când acesta este pe foaia mică şi pinionul mare, noroiul de pe anvelopă trece pe lanţ iar acesta îl transportă în rotiţele de la schimbător şi în pinioane.
Există anvelope speciale de noroi, cu crampoane mari si rare şi de obicei mai înguste, gen Maxxis Medusa. Aceste anvelope sunt o alegere potrivită doar pentru noroi moale pe o distanţă considerabilă din traseu. Odată trecut pe potecă pietroasă, pe drum forestier sau, şi mai rău, pe asfalt, aceste anvelope sunt greoaie şi scad mult viteza de înaintare. Merg alese mai mult pentru o Prima Evadare după ploaie, dar cam atât… Dar şi acolo eu vă sfătuiesc să folosiţi o bicicletă de ciclocros, mult mai potrivită pentru acele condiţii…
După finish la Prima Evadare 2011, foto: Robert Ghement
Un alt aspect este gresarea lanţului, acesta trebuie să fie bine îmbibat cu ulei wet de calitate şi, dacă cursa e mai lungă de 30-40 km, trebuie să luaţi ulei şi cu voi într-o sticluţă (eventual una de picături în ochi). Pe ploaie, niciun ulei nu ţine mai mult de atât pe off-road. De asemenea, puteţi să dotaţi cadrul cu mici aripi anti-stropire, există unele foarte minimaliste. Ar fi bine să puneţi una măcar la roata faţă, cât să nu se stropească cu noroi garniturile furcii. Există modele speciale pentru acest lucru. Sunt pe piaţă şi protecţii de neopren pentru furcă şi amortizor, dar practica a arătat că acelea strâng de multe ori noroiul sub ele, se pot folosi dar trebuie curăţate după fiecare tură, nu uitate acolo. Nu în ultimul rând, luaţi în considerare că, în condiţii de ud şi noroi, plăcuţele de frână se uzează extrem de repede, în special cele organice. Încercaţi să plecaţi cu plăcuţe noi, de preferat cu un compus metalic şi să aveţi şi plăcuţe de rezervă.
Plăcuţe de Hayes El Camino după cei 265 km de la Iron Bike 2010
Foarte important este şi modul cum folosim bicicleta, acesta diferă destul de mult faţă de cel din condiţii normale uscate. Cel mai important lucru este să pedalăm „uşor”, piciorul trebuie să fie mereu atent la eventualele blocaje care pot să apară în transmisie. Nu înseamnă să nu apăsăm tare în pedale dacă trebuie, dar creierul trebuie să fie gata să sesizeze orice mic blocaj şi să comande încetarea pedalatului. E un obicei pe care e bine să ni-l formăm cu timpul, e util şi pe uscat. Lanţul se poate bloca din variate cauze, pe ploaie cea mai comună fiind chainsuck-ul, când lanţul rămâne „lipit” de foaie care îl trage în sus, dar se pot bloca şi rotiţele de la schimbător de la noroi. Dacă se întâmplă acest lucru, lanţul va trage de deraiorul spate în faţă şi foarte probabil va rupe urechea de schimbător şi, în cazuri extreme, va duce deraiorul în spiţe. Dacă are patina de carbon, e foarte posibil să fie compromis definitiv. Oricum, ar fi bine să existe în kit o ureche de cadru de schimb…
Pentru a evita efectul de chainsuck, lanţul trebuie gresat. Fenomenul apare fie datorită unei neconcordanţe de uzură între foaie şi lanţ (unul dintre ele e cu mai uzat), fie datorită faptului că lanţul s-a degresat de la apă şi zalele nu se mai îndoaie uşor. La primul semn de chainsuck trebuie oprit pentru gresarea lanţului. Chainsuck-ul se întâmplă mai des pe foile mai mici, astfel că o rezolvare este şi păstrarea lanţului cât mai mult posibil pe o foaie mare. Acest lucru rezolvă şi o altă problemă, lanţul pe foaia mare fiind mai depărtat de anvelope şi, implicit, mai protejat de noroi. Pe noroi deci, este inteligent să păstrăm cât mai mult foaia mare.
3Munţi 2013, coborâre în Leaota pe vreme rea, foto: ???
Importantă este şi linia de traseu aleasă. Dacă pe uscat încercăm să alegem o linie cât mai directă şi mai rapidă, pe ploaie suntem în căutarea aderenţei, atât la urcare cât şi la coborâre. Cele mai alunecoase suprafeţe pe ploaie sunt rădăcinile de copaci şi pietrele fine şi ude. Evident, nu o să le putem evita complet, dar putem alege o linie cu cât mai puţine obstacole din acestea. Dacă suntem nevoiţi să trecem peste rădăcini ude, este bine să incercăm să le abordăm la un unghi cât mai apropiat de 90 de grade, orice atac lateral mărind riscul de alunecare laterală. Este de evitat şi acţionarea frânei când roata este pe un astfel de obstacol. Pe potecile de pământ prin păduri şi prin păşuni, este mai bine să găsim o linie cu cât mai multe zone de iarbă sau frunze uscate care să ne mărească aderenţa. În cazul în care vedem în faţă că pe o potecă ceilalţi au probleme de aderenţă, putem să mergem efectiv un pic în lateralul acesteia dacă terenul o permite. La urcare, trebuie să căutăm cu roata spate tot zone aderente. Evident, pe zonele alunecoase nu bruscăm frâna şi direcţia decât dacă suntem capabili să controlăm un derapaj.
Un caz special sunt zonele complet inundate. Aici sunt două situaţii: dacă sunt bălţi noroioase, încercaţi să urmăriţi cum au trecut alţii – dacă balta nu a fost prea mare, sau să folosiţi pentru decizie experienţa de la celealalte bălţi similare de pe traseu. Dacă însă nu putem spune nimic despre o astfel de baltă, este prudent să o ocolim sau să o abordăm încet. Dacă roata se înfige în noroi, vom zbura imediat peste cap de pe bicicletă. Dacă însă avem de trecut un curs de apă, acestea de obicei au vadul pietros. Abordăm trecerea cu o viteză suficientă şi într-o treaptă care să ne permită menţinerea unui cuplu bun până pe partea cealaltă. Pedalăm constant şi nu ne oprim (de preferat nu schimbăm nici viteza) până dincolo. Dacă dăm sub apă de un obstacol mare şi ne dezechilibrăm…. asta e din farmecul MTB-ului, nu?
3Munţi 2013, pe ploaie pe potecile de la poalele Pietrei Craiului, foto: Alina Bulina
Mai există şi pe traseele montane din păcate zone cu lut lipicios. Acestea le putem indentifica imediat după cei din faţă sau după cum începe să se adune noroiul pe roţi. Personal am constatat că este mai eficientă trecerea acestor zone pe jos cu bicicleta ridicată, pierderea de timp fiind mai mare dacă forţăm trecera pe bicicletă şi apoi trebuie să o curăţim. Foarte multe zone de genul ăsta sunt în jurul izvoarelor sau în locurile unde stau vaci şi oi. Mare atenţie la acestea!
În cazul traseelor speciale de MTB, marcate şi foarte frecventate, în multe ţări există o tradiţie în a nu fi parcurse când sunt ude. Acest lucru se practică deoarece trecera unui număr mare de ciclişti pe o potecă noroioasă va distrtuge suprafaţa acesteia. În această categorie întră în general traseele amenajate din bike-park-uri. Aşadar dacă nu vreţi să atrageţi asupra voastră privirile încruntate ale localnicilor, respectaţi regula „Don’t ride the trail when wet!”. În general însă, la noi în ţară nu avem un număr de practicanţi aşa de mare încât aceasta să fie o problemă, dar încercaţi totuşi să protejaţi micul număr de trasee de coborâre amenajate şi la noi în ţară.
Finish la Iron Bike 2010 în Oradea, cu ultimii 100 km pe ploaie
Pentru o tură reuşită pe ploaie, trebuie să avem grijă şi de noi, nu doar de bicicletă. Îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată, nici prea subţire dar nici prea groasă, în concordanţă cu temperatura de afară, dar e foarte important să fie dintr-un material tehnic de calitate care să permită eliminarea transpiraţiei, uscarea rapidă dar şi păstarea temperaturii corpului. Evident, este bine să avem o geacă de ploaie, vara poate fi şi gen foiţă, dar pe care o să o folosim doar pe coborâri şi în momentele de ploaie foarte puternică. Este bine să avem ceva pe cap, pe sub cască, o bentiţă sau o căciulă subţire, deoarece o mare parte din căldura corpului se pierde prin cap.
Ce este foarte important este că mediul umed face ca organismul să consume mult mai multe resurse pentru termoreglare. Din acest motiv, trebuie să îi oferim carbohidraţii necesari ceva mai des decât pe uscat. Un alt lucru bun de ştiut este că atmosfera umedă păcăleşte senzaţia de sete, astfel încât nu o să simţim atât de puternic dorinţa de a bea lichide. Transpiraţia însă se elimină, consumul de apă este tot mărit de la efort, aşa că trebuie să bem lichide ceva mai multe decât avem impresia, să ne apropiem de cantitatea de lichide pe care ştim că o consumăm în mod normal pe vreme normală.
Un ultim aspect este legat de îngrijirea bicicletei după tură. Dacă am rulat pe ploaie şi prin noroi, bicicleta ar trebui să aibă parte de ceva mai multă atenţie ca de obicei. Este bine să o spălăm cât mai repede, după care să demontăm rulmenţii de la pedalier şi axul butucilor pentru curăţire şi gresare. Umezeala puternică pătrunde dincolo de garnituri şi, dacă nu este eliminată, produce pagube considerabile. Trebuie verificată şi starea plăcuţelor de frână, ca să nu ne trezim la următoarea tură că acestea sunt terminate. De asemenea, dacă facem mai multe ture pe ploaie şi noroi, ar trebui să scurtăm şi perioada de revizie a suspensiei, astfel că după 5-10 ture de genul ăsta ar fi bine să schimbăm uleiul şi eventualele piese uzate din furcă şi amortizorul din spate.
La finalul turei lungi de la Geiger MTB Challenge 2011
În acest articol am încercat să sintetizez câteva din aspectele de care m-am lovit şi soluţiile pe care le-am găsit pentru acestea de-a lungul anilor de MTB şi a multor ture pe vreme proastă. Evident, mai sunt şi alte situaţii, trucuri, idei şi sfaturi posibile de dat. Sper că aceste câteva aspecte prezentate au fost utile şi poate câţiva dintre cititori vor reuşi să se bucure mai mult decât o făceau până acum de un concurs sau o tură, chiar dacă vremea nu ţine cu ei.
