Acum citesti
De câte ori ai avut „faţă de bicicletă”? În secolul 19 aceasta era o boală!

A fost odată ca niciodată când principalul motiv pentru care nu trebuia să mergi cu bicicleta nu era pericolul de a fi lovit de o maşină. În schimb, prin secolul 19, nişte „savanţi” avertizau că, în special pentru doamne, folosirea acestui nou mijloc de transport poate duce la o afecţiune denumită „faţă de bicicletă” (bicycle face).

„Surmenajul, poziţia dreaptă pe roată şi efortul constant de a-ţi menţine echilibrul tind să producă osteneala şi epuizare care duc la ‚faţa de bicicletă’” declara publicaţia Literary Digest în 1895. Mai departe revista continua să descrie afecţiunea: „de cele mai multe ori îmbujorată, dar din când în când palidă, cu buzele mai mult sau mai puţin supte şi cu începuturi de cearcăne, însă întotdeauna cu un sentiment de oboseală prezent.” În alte părţi afecţiunea era „caracterizată de maxilar încleştat şi ochi bulbucaţi.”

Lady Cyclist

Este greu de găsit prima menţionare a acestei „afecţiuni medicale” însă în 1897 într-un articol din publicaţia National Review, Londra, doctorul A. Shadwell pretindea că a identificat această boală deja de câţiva ani. El descria amănunţit pericolele mersului pe bicicletă, în special pentru femei, spunând că „ciclismul, ca o manie la modă, a fost încercat de oameni total nepregătiţi ”. Şi dacă te gândeşti puţin afirmaţia nu este deloc greşită.

Descrierea afecţiunii varia. Unii spuneau că poate deveni permanentă în timp ce alţii afirmau că, dacă se face suficientă pauză, faţa de bicicletă poate să dispară la un moment dat. Doctorul Shadwell spunea că motivul principal pentru apariţia acestei boli este efortul permanent de a-ţi menţine echilibrul la care se adaugă şi extenuarea. Alte publicaţii erau de părere ca violarea Sabat-ului şi mersul pe bicicleta într-o zi de sâmbătă ar fi motivul principal. Însă majoritatea publicaţiilor erau de acord că faţa de bicicletă poate afecta pe oricine însă femeile se aflau în cel mai mare pericol.

Three Women On Bicycles

Evident „faţa de bicicletă” nu este o afecţiune ci doar o stare trecătoare. Dar totuşi ne întrebăm de ce erau doctorii atât de îngrijoraţi?

În Europa şi America anilor 1890 bicicleta era văzută ca un instrument al feminismului. Bicicleta oferea femeilor mobilitate mai mare şi începea să redefinească ideile Victoriene despre feminitate. Bicicleta a contribuit la mişcarea de reformă privind îmbrăcămintea, reforma care a avut ca ţel reducerea restricţiilor Victoriene pentru îmbrăcămintea şi lenjeria de damă. Revista Munsey din 1896 zicea: „Pentru bărbaţi bicicleta este doar o nouă jucărie. Pentru femei bicicleta este armăsarul pe care îl pot călări într-o nouă lume.” Almanahul New York Worlds din 1895 spunea, printre altele, în articolul „41 de reguli pentru femeile bicicliste” să „nu refuze ajutor la deal” şi „să nu-şi imite fratele care merge pe bicicletă paralel cu solul.”

Totuşi, spre sfârşitul anilor 1890 mulţi doctori au început public să pună la îndoială existenţa acestei afecţiuni întrucât orice necesita concentrare, fie că se mergea cu bicicleta, calul sau se conducea o maşină, putea produce această oboseală şi „daune faciale” de durată.

În 1897 jurnalul Phrenological îl cita pe doctorul Sarah Hackett Stevenson punând capăt disputelor „[Ciclism] nu cauzează probleme nici unei părţi anatomice ci dimpotrivă, contribuie la îmbunătăţirea generală a sănătăţii. Am recomandat ciclismul în mod constant în ultimii 5 ani. Expresia facială de durere şi anxietate este întâlnită doar la începători şi este cauzată de nesiguranţă. Imediat ce biciclistul capătă încredere şi putere musculară obţine şi încrederea şi abilitatea de a-şi menţine echilibrul şi genera propulsa. În acelaşi timp şi expresia facială dispare.”

Dar dacă suntem totuşi sinceri recunoaştem că faţa de bicicletă este o „afecţiune” pe care o întâlnim des şi în ziua de azi 😉

Vezi Comentarii (3)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

5 × 3 =