Aventura epică a cicloturismului veritabil românesc Partea întâi – Trans Orientalii

Deja din titlu trebuie să vedeţi semnele grăitoare a ceea ce urmează. Nu degeaba am numit „veritabil” cicloturismul românesc. În vestul Europei cicloturismul este la el acasă. Civilizat, frumos, extrem de dezvoltat şi chiar epic. Însă este foarte uşor, dar nu din punct de vedere al efortului. În ţările civilizate ale Europei de vest avem unele dintre cele mai înalte pasuri asfaltate şi unele din forestierele de la cea mai înaltă altitudine.

Dar este uşor pentru că avem marcaje turistice peste tot şi găsim cazare şi pe cea mai extremă creastă într-un refugiu cu panouri solare la care ajunge drum forestier în timp ce în vale obţinem şi mai uşor cazare la 5 stele cu toate piscinele şi spa-urile pe care le asociem în general unei vacanţe reuşite în Austria sau Italia. Spre deosebire de România. „Veritabil” din titlu înseamnă de fapt „autonom”. În România ai parte de aventura epică a turelor de cicloturism neasistate. Eşti doar tu, singur sau cu prietenii, familia şi echipamentul tău, zile la rând. Desigur mai treci prin sate, mai dai peste „legendarele” magazine săteşti unde găseşti orice doreşte inima însetată de o cola rece ca gheaţa a unui turist. Dar la final de zi tot în cort sau şură dormi dacă vrei să ai parte de „experienţa completă”.

Cam asta a fost ideea demult în 2006 când ne-am hotărât să traversăm pe bicicletă Carpaţii noştri folosind cât mai mult drumuri forestiere şi cât mai puţin asfalt. Dar nu de-a latul ci de-a lungul! Primii candidaţi au fost Orientalii care urmau să fie traversaţi din nord până în sud. În anii următori am reuşit să traversăm şi Occidentalii şi Meridionalii aşa că vor urma pe Freerider încă două articole pe tema asta.

Cu un an înainte însă de Orientali realizasem prima tură de bicicletă cu adevărat epică pentru noi la acea vreme. Făcusem o buclă de 303 km în 5 zile în Munţii Apuseni. A fost… de nedescris! Una din regulile nescrise şi obligatorii a acestui tip de tură era că trebuia ca pe cât posibil nopţile să le petrecem în şuri cu sau fără fân. A doua regulă, opţională, era ca undeva pe la jumătatea turei să dormim la o pensiune ceva, pentru un eventual duş şi mâncare „normală”.

Pentru Orientali am vrut să facem la fel, să dormim pe unde ne apuca noaptea în şuri, la mănăstiri, case părăsite sau chiar sub cerul liber. Cu alte cuvinte nu am avut cort la noi. Am dorit iniţial ca traseul să înceapă chiar din Ucraina, undeva la 50km de graniţa cu România, apoi am vrut să începem din localitatea Brodina aflată la doar trei km de graniţa cu Ucraina, pentru a spune ca am început traseul din cel mai nordic punct. Am reuşit, cu ajutorul unui prieten, să realizăm în întregime pe GPS traseul aşa încât să avem cât mai puţine şanse să ne rătăcim. Veţi vedea însă pe ce coclauri imposibili am ajuns tocmai din cauza GPS-ului. La vremea aceea telefoanele smart nu prea existau, pentru a ne ajuta şi de Google Earth care se lansase doar de 5 ani.

În tren, în drum spre punctul de start în aventură, am decis totuşi să pornim de la Mănăstirea Putna, fiind un obiectiv mai reprezentativ decât celelalte două. Urmă să parcurgem mai multe masive montane, munţii Obcinele Bucovinei, munţii Bistriţei, munţii Hăşmaş, munţii Ciucului, munţii Nemira şi munţii Vrancei. Am ratat munţii Ceahlău şi Rodnei, dar cu siguranţă vom reveni şi aici. În total ieşiseră pe hârtie aproximativ 500 km care în final, datorită condiţiilor meteo nefavorabile, s-au lungit la 618 km.

 

Ziua 1 – Muntii Obcinele Bucovinei – manastirea Putna, Brodina, Dubiusca, Argel, manastirea
Moldovita, manastirea Sucevita – 102 km

Ne-am strâns 4 prieteni şi am luat biletele. Drumul cu trenul l-am făcut noaptea într-o cuşetă de 6 paturi pe care am achitat-o în întregime pentru a fi siguri că este loc suficient pentru 4 găligani cu 4 biciclete şi bagajele aferente şi pentru a avea cât mai puţin de negociat cu naşul. În toiul nopţii am ajuns în Suceava unde trebuia să schimbăm trenul spre Putna. Aici ne-a întâmpinat o beznă desăvârşită. Întreaga gara era învăluită într-un întuneric prin care mişunau diferite forme dintre care 4 îmbrăcate mai mulat şi cu biciclete încărcate, chiar ciudat pe vremea aia. Spre dimineaţă a plecat şi trenul nostru spre Putna de unde urma să începem cu adevărat traseul.

Dar cum această tura de cicloturism se dorea şi una de documentare nu puteam rata vizitarea celor mai vestite mănăstiri din nordul Moldovei. Prima pe listă a fost Putna bineînțeles. Am intrat cu pioşenia aferentă în curtea mănăstirii unde a trebuit să ne îmbrăcăm în nişte halate aşa cum aveam în tinereţe la orele de tâmplărie. Nu pot spune că mi-au revenit în minte amintiri traumatizante din acele vremuri, dar pot spune că îmi era cald. Mănăstirea, foarte frumoasă, identică cu toate celelalte mănăstiri vizitate ulterior. Unele erau însă mai colorate decât altele.

Am terminat vizita şi am continuat drumul, urmând să traversam râul Suceava spre nord pe un pod lung, suspendat, aflându-ne în acest fel la doar câţiva km de graniţa cu Ukraina. Radu tot insista să mergem până la graniţă să punem mâna pe ea, să putem spune că am atins cu roata bicicletei graniţa ţării. Am rezistat uşor tentaţiei şi nu după mult timp am intrat pe drum forestier, spre Brodina de Jos.

Vremea era superbă, un soare puternic ne încălzea echipamentul mulat, o senzaţie nu chiar reconfortantă. Eram pe un drum judeţean destul de circulat, larg şi din această cauză nu prea umbros. Eram după o noapte întreagă nedormită şi căutam un loc acceptabil pentru micul dejun. Am oprit la o terasă unde însă nu aveau decât prostii de mâncat. Radu totuşi a rezolvat problema cumpărând de undeva din sat 8 ouă, iar eu am rugat proprietarul terasei să ne lase să ni le preparăm. A fost amabil şi 15 minute mai târziu eu şi Radu mâncam două omlete imense asezonate cu brânză şi roşii.

Am plecat mai departe întrucât în această primă zi a aventurii mai aveam două mănăstiri de vizitat. Traseul continua în acelaşi stil prăfuit, dar la o bifurcaţie o luam la stânga pe un drum mai abrupt, dar mai îngust şi deci mai umbros. Din păcate pe parcurs Marius s-a tot plâns de ceva dureri la genunchiul drept, dar am zis că până mâine dimineaţă şi după ce se mai rodează organismul ar trebui să-i treacă. Am ajuns în final la asfalt şi după câţiva km am oprit la mănăstirea Moldoviţa. Aceeaşi atmosferă călduroasă şi plină de flori ne-a întâmpinat. Intraţi în curte am observat că de data asta nu mai aveam halate pentru a ne ascunde formele ci nişte fuste… galbene! Mihai, om serios, şi-a scos pantalonii din bagaje şi a intrat în mănăstire fără să folosească garderoba pusă la dispoziţie. Eu şi Radu am decis să vedem cum ne stă în fustă.

Frumoasă mănăstire, la fel ca cealaltă. Am luat dinnou drumul asfaltului. Peisajul era frumos deşi ne aflam pe drum naţional. Destul de abrupt şi cu serpentine însă brazi mulţi şi iarbă verde. Din păcate Marius se simţea din ce în ce mai rău cu genunchiul, nu părea să apară nici o ameliorare odata cu încălzirea muşchilor.

Încet-încet se lăsa seara iar noi trebuia să ajungem cât mai curând la ultima mănăstire pentru ziua de azi, Suceviţa. Toată urcarea pe DN nu a fost în zadar, am fost răsplătiţi cu o super coborâre, iar bagajele mari de pe bicicleta nu ne-au împiedicat să gonim cu 60/h. Pe înserat am ajuns la mănăstirea Suceviţa unde şi plănuiam să înnoptăm şi tocmai la fix întrucât a început o torenţială din aceea de vară.

Nu se mai punea problema să vizităm acum mănăstirea însă cred că vreo trei sferturi de oră ne-am rugat de măicuţe (bineînţeles costumaţi cu tradiţionalele fuste) să ne cazeze şi pe noi undeva în mănăstire. În final au vrut să ne bage într-un turn, foarte faină de altfel ideea, însă aparent nu mai fusese deschisă uşa respectivă de luni de zile iar geamurile din interior erau sparte camera fiind plină de găinaţ de porumbel… În final nu s-a găsit nimic, dar totuşi ne-au dus undeva la o casă ce aparţinea de mănăstire şi unde am putut rămâne peste noapte. Deosebită era toaleta aici care se afla peste drumul naţional într-o altă casă. Oricum, era o senzaţie interesantă sa traversezi DN-ul la 11 noaptea cu prosopul într-o mână şi cu săpunul în cealaltă pentru un duş cu apă fierbinte.

 

Ziua 2 – Poiana Micului – 17 km

În niciuna din dimineţi nu reuşeam să ne trezim prea de dimineaţă. Nu ştiu dar parca eram în vacanţă nu în misiune. Era bine dacă reuşeam să plecam pe traseu pe la 10. Din păcate genunchiul lui Marius a cedat aşa că în această dimineaţă cu mare părere de rău a trebuit să ne părăsească. Şi-a făcut bagajul şi a plecat spre Rădăuţi pentru a lua trenul spre Bucureşti.

Aşa că am rămas trei. După masa de dimineaţă, spaghete şi iar spaghete la plic, am rămas datori cu vizitatul mănăstirii Suceviţa. Ne-am îmbrăcat superbele fuste, verzi de data aceasta, şi am început turul. Am văzut pe lumină cum arăta turnul în care am fi putut dormi azi noapte. Vă daţi seama, să fi dormit în turnul mănăstirii! Arăta foarte bine pe exterior, dar se pare că era dezastru pe interior.

Gata, călătorului îi stă bine cu drumul. Ne-am aprovizionat cu ceva dulciuri de la un magazin Mixt şi am încălecat pe biciclete. Dacă am fi ştiut noi ce ne rezerva ziua de azi. Probabil ne-am fi întors acasă. Pe scurt, am reuşit în această zi să facem doar 17 km din cei aproape 100 programaţi! Ne-am întors o scurtă porţiune pe drumul pe care coborâsem ieri, după care am intrat pe tradiţionalul drum forestier.

Urmărind cu fidelitate traseul indicat de GPS, dar ţinând cont şi de hărţile din hârtie cu care ne consultam în permanenţă, am apucat-o pe DJ177, un drum forestier ca oricare altul. Totul părea ok, vremea era bună, păsărelele cântau… La un moment dat drumul a început să devină din ce în ce mai rupt. Nu l-am băgat în seamă obişnuiţi fiind cu asemenea imagini. Părea însă că nu glumeşte devenind din ce în ce mai distrus încât la un moment dat nu mai era deloc. Efectiv urcam acum direct prin pădure. Pe GPS apărea că am fi ratat mai devreme o bifurcaţie însă toţi eram siguri că aşa ceva nu s-a întâmplat. Deci am continuat cu încredere înainte, mai ales că pe ecran era indicată o intersectare cu DJ177 pe care teoretic îl ratasem mai devreme.

Ce pot să mai spun decât că deja de o oră împingeam bicicleta de 30 kg pe rampă de 30 grade, pe teren plin de crăci uscate, buşteni, frunze. Şi asta era o situaţie blândă. Mai târziu rampa a devenit de 40 grade, iar pădurea atât de deasă încât crengile se întretăiau trebuind să ne strecurăm printre ele julindu-ne zdravăn. Marele noroc era că tot timpul cât ne-am aflat în acea pădure am avut semnal GPS. Pe vremea aceea gps-urile încă nu aveau senzorul avansat SiRFstarIII, iar dacă pădurea era deasă, semnalul era lipsă. Având totuşi semnal şi ştiind unde suntem, vedeam pe ecran unde trebuia să ajungem, undeva pe un vârfuleţ, pe unde ar fi trecut DJ-ul.

La un moment dat însă nu am mai putut clinti bicicleta aşa că am dat jos toate bagajele şi am urcat doar cu ele până acolo unde trebuia să fie drumul. Ajuns în vârful pantei mare mi a fost surpriza când am văzut că nu era nici urmă de drum ci o potecă veche şi neumblată de ani. Am aruncat bagajele şi ne-am întors după biciclete. Nu am fi putut să le mai găsim dacă nu marcam pe gps locul în care le lăsasem.

Era deja târziu, iar noi încă nu ştiam unde suntem, deşi „ştiam”. O ploaie tot ne dădea târcoale, se auzeau de departe tunete şi tot speram să treacă pe lângă noi. Am pornit mai departe pe respectiva pseudo-potecă, ţinând drumul judeţean virtual care figura pe GPS. Totul trebuia să fie ok, doar că nu prea se potrivea cu realitatea de la faţa locului. Cu mulţi ani în urmă se vedea că pe acolo a fost un drum, acum însă era iarbă mare şi buşteni căzuţi peste tot. Cel mai frumos a fost când a trebuit să traversăm o porţiune de 50 – 60 m plină de urzici înalte de 2 m, noi fiind îmbrăcaţi în haine subţiri de bicicletă. Am strâns din dinţi şi încă dintr-un loc ne-am aruncat înainte fiecare cum a putut. E greu de descris ce a urmat. Surprinzător însă datorită atâtor pişcături amorţisem cu totul. De ştiut pentru viitor.

Rugile noastre de a rămâne uscaţi nu au fost ascultate, o torenţială adevărată de vară ne-a învăluit, cu tunete şi fulgere la câţiva metri de noi. După ce s-a mai domolit am continuat ajungând într-un final la un monument. Da, era un monument ridicat în mijlocul pădurii. Ne-a dat speranţa întâlnirii cu un drum însă nici gând de aşa ceva. Tot mergeam pe curbă de nivel aşa că într-un final am decis să o tăiem direct în jos până am fi ajuns la un pârâu ce figura pe GPS. Pe acel pârâu urma să coborâm până în Poiana Micului. Uşor de zis, mai greu de făcut. Dacă la deal a fost greu pe lângă biciclete la fel era şi acum la vale printre crengi şi bolovani. În final pârâul devine vizibil, începe să susure apa albie, dar asta nu era neapărat bine.

Valea era îngustă, întunecată, sumbră, iar noi trebuia să coborâm exact prin apă, albie care era plină de bolovani mari ce se rostogoleau plus apa prin care trebuia sa mergem. Pe măsură ce coboram drumul devenea tot mai accidentat. Mă gândeam dacă mai ieşim vreodată din pădurea asta. Deja se înserase, iar pe întuneric ar fi fost şi mai dificil. Nu are rost să mai detaliez, a fost groaznic. Într-un final dăm peste o urmă de TAF. Cu moralul puţin revenit şi deja putând să mergem pe biciclete, începem o coborâre abruptă. Drumul devenea din ce în ce mai accesibil şi în final, exact la lăsarea întunericului, am ieşit din pădure.

Mai un gard, mai o casă, mai o bisericuţă gata, am intrat în sat. Căutăm acum un magazin sătesc şi o gazdă. Din fericire le-am găsit pe amândouă la primul şi singurul magazin care mai era deschis. Trebuie să spun că după chinul pe care l-am îndurat în acea zi am găsit o gazdă cum nu se poate mai ospitalieră. Ne-au chemat la ei acasă, ne-au încălzit apă la boiler, ne-au dat să mâncăm (mie mi-au dăruit chiar şi un şiret de rezervă pentru bocanc), ne-am implicat activ la mulsul de seară al vacii. Cireaşa de pe tort – ne-au lăsat să dormim în şură. Dimineaţa gazda ne-a pregătit un mic-dejun ca-n poveşti de la care nu a lipsit laptele “raw”, nefiltrat, nedegresat, nefiert. Iar ne-a luat 1000 de ani să pornim la drum însă aveam încă multe de făcut azi.

 

Ziua 3 – manastirea Gura Humorului, manastirea Voronet, Bucsoaia; Muntii Bistritei – Brosteni,
Neagra – 80 km

După cei doar 17 km făcuţi ieri, astăzi trebuia să ajungem până în munţii Bistriţei având şi două mănăstiri de vizitat. Ajungem la Gura Humorului şi apoi la Voroneţ. Aici mi-a plăcut! Am avut fustă albastră cu bulinuţe albe. Aparent Voroneţul este una din cele mai populare mănăstiri, cu al ei „albastru de Voroneţ”. Frumoasă şi liniştitoare, dar pentru un ochi neantrenat ca al nostru, toate sunt cam la fel.

Vremea era în continuare superbă, întotdeauna curţile mănăstirilor erau pline de flori, iar nouă ne venea să ne culcăm pe iarba verde. Noroc cu Mihai care ne reamintea că avem un program de respectat. Am continuat traseul pe drum naţional.

Asta îmi plăcea: după ce umblam pe coclauri, urcam drumuri forestiere până se terminau, continuam pe poteci până se terminau, continuam pe albiile pâraielor până găseam izvorul, ajungeam în pas după care coboram pe partea cealaltă luând în ordine inversă ceea ce tocmai urcasem ajungând finalmente iar la asfalt pentru a trece apoi în următorul masiv montan. Superb ciclu!

Şi iată prima pană. Radu a trebuit să facă cinste cu o pauză neprogramată, dar foarte bine venită. În timp ce el se murdărea noi glumeam pe seama lui sau efectiv stăteam şi priveam în zare ronţăind un fir de iarbă, bucurându-ne că eram la munte. Continuăm drumul spre Broşteni, satul şcolii lui Creangă şi la un moment dat ajungem la nişte ruine. Păreau nişte construcţii din „Aliens”, o fabrică bombardată sau aşa ceva. Pe măsură ce ne apropiam se vedea cât de distrus era locul ăsta. Nu ne-a venit să credem când am aflat că fabrica funcţionează, că de fapt prelucrează minereu de cupru, transformându-l într-o pastă care mai apoi pleacă în China. Investiţii minime, profit probabil maxim.

Depăşim acest loc îngrozitor pentru că altfel zona era superbă şi continuăm spre Neagra, satul în care trebuia să înnoptăm. În final ajungem la un canton şi după ceva negocieri ne lasă să dormim în „camera de protocol”. Suna cool, doar că nu era decât o cameră curată, complet goală. Era cred ora 9 seara şi peste tot un miros fantastic de iarbă verde se combina cu cel de fân uscat. Era prea frumos, era prea mult pentru simţuri! Aproape îmi venea să mă culc afară sub cerul liber doar, doar se impregnau hainele cu acea mireasmă să o pot lua cu mine pentru restul vieţii. Am vorbit cu gazdele şi am reuşit să facem din nou rost de lapte care, cu pâine şi spaghete, combinat cu mirosul sublim de iarbă proaspătă, ne-a mers la inimă.

Păcat că Mihai nu se bucura alături de noi. El fiind obişnuit să nu mănânce seara cum ajungeam la final de zi se culca aproape imediat după care la prima oră dimineaţa era în picioare.

 

Ziua 4 – Ziua 4: Glodu, Bilbor, Rachitis, Capu Corbului, Tulghes – 66 km

Dimineaţă, soare, iarba verde, gâzuliţe şi patru viţei alergau şi se jucau în curtea din spatele casei. Da ştim, paradis. Cum să mai pleci dintr-un astfel de loc?! Deja după trei zile de vreme bună am început să ne bronzăm ca tractoriştii şi ne gândeam că soarele ăsta o să tot accentueze mânecuţele scurte.

Am pornit la drum mergând pe valea râului Neagra. Azi trebuia să ajungem în zona Bilbor, Tulgheş. Păcat de peisajul superb, tot timpul ni se amintea de exploatările forestiere indiferent de munţii în care ne aflam. Ne intersectam cu tiruri întregi cu buşteni, iar TAF-urile coborau din munte pe pante de 30 grade trăgând după ele mănunchiuri de buşteni de câte 30 m. Impresionant şi bun de pozat, dar…

Drumul nostru devenea tot mai abrupt până când am ajuns din nou să împingem la biciclete. Am ajuns în pas pe o vreme plăcută, soare şi un cer albastru cu norişori care azi nu anunţau vreo furtună. Coborârea a fost ca de obicei fun. Viteză, viteză până când au început bălţile şi noroaiele. Nu erau chiar aşa de mari însă nu erau nici pe departe ce aveam să întâlnim în ziua 8 – baie de noroi!

După o scurtă pauză şi ceva cules de zmeura, am ajuns în Tulgheş. Fiind o seara cu cer senin o lumină roşiatică şi caldă ne lumina drumul, până când pentru a nu ştiu câta oară ne-am oprit la magazinul sătesc pentru “refill”. Am luat şi un pepene pe care l-am devorat chiar acolo, la botul calului. Apucăm pe forestier şi activăm din nou modul “căutare şură pentru dormit”. Nu reuşeam să identificăm nici o casă sau şură mai deosebită, iar satul părea că se termină. Aşa că intrăm în ultima curte din sat şi după 5 – 10 minute de discuţii suntem primiţi în şură. A fost destul de reţinută la început gazda, dar în final am primit şi lapte şi apă caldă pentru spălat picioare.

Şura era exemplară şi plină cu fân aşa că a trebuit să dormim jos direct pe pământ. Avea două porţi mari de lemn prin care un car încărcat putea intra pe o parte şi ieşi pe cealaltă. A doua poartă dădea spre curtea din spate, curte care dădea spre pădure. Gazda ne-a spus că este recomandat să dormim cu porţile închise întrucât noaptea mai vine ursul. Coool!

Am spus că am primit şi apă caldă însă doar eu că Radu şi Mihai au preferat să se spele la râu, ca bărbaţii adevăraţi, na! Oricum, gazda a râs de ei. S-a lăsat seara şi frigul, ne-am băgat în sacii de dormit şi duşi am fost.

 

Ziua 5 – Muntii Hasmas – Pasul Balaj, Telec, Bicazul Ardelean, Bicaz Chei, Damuc, Huisurez, Valea
Rece, Faget-Ghimes – 62 km

Încă o dimineaţă superbă. L-am rugat pe Mihai, care de obicei se trezea în fiecare zi la 7, ca dimineaţa să deschidă poarta din spate să simţim aerul proaspăt cu mireasmă de iarbă şi flori. Stăteam în sacii de dormit şi ne uitam parcă la televizor, la iarba verde şi la pădurea din spatele casei nevenindu-ne să credem ce norocoşi suntem să ne aflăm într-o astfel de aventură. Şi nu ne mai venea să schimbăm canalul, să închidem televizorul sau să plecăm la drum.

Fără stres „ne-am dat jos din pat” pe la 10 moment în care Mihai era deja demult gata de drum, însă acum stătea şi el la soare fiind „idle”. Rezolvăm micul dejun, umplem rezervoarele cu apă şi la drum. Nu ştiu de ce în fiecare zi urcările pe care le aveam de făcut deveneau din ce în ce mai abrupte. Iar împingeam la bicicletă şi parcă am început mai devreme decât de obicei. Am ajuns în pasul Blaj, iar drumul apărea frumos aşa cum ieşea dintre copaci pentru ca apoi să se piardă în pădurea de pe cealaltă parte a muntelui. Era o zi mai răcoroasă cu ceva mai mulţi nori pe cer însă numai bine pentru efort susţinut. Pe drumul de coborâre am trecut pe lângă Izvorul Toşorog şi fabrica de îmbuteliat apa Carpatina. La Toşorog era ceva care semăna a izvor “oficial” însă apa nu era acidulată. Oricum, apele astea minerale în general sunt plate la izvor.

În final am ajuns din nou la asfalt şi la kilometrul 300 al aventurii. De aici urma să o luăm spre Bicazul Ardelean şi Valea Rece din nou pe drumuri forestiere presărate din loc în loc cu stâne şi oi. Pe la mijlocul zilei am ajuns într-o regiune cu adevărat deosebită. Era o zonă deschisă, un fel de platou la 1000 m altitudine străjuit de munte înalt. Era o atmosferă fantastic de calmă şi o linişte de-ţi auzeai sângele cum curge prin vene. Aici am folosit pentru prima dată obiectivul wide al aparatului foto. Era prea frumos, era prea mult de văzut, prea mult de ţinut minte. Vroiam să iau cu mine totul!

Din loc în loc erau câteva gospodării şi mă gândeam cum trăiesc acei oameni într-o zonă atât de izolată, liniştită, calmă. Un orăşean cred că ar înnebuni în 8 zile de la atâta linişte. Bineînţeles nu putea lipsi o bisericuţă din peisaj. Construită pe un deal lângă drum, ceva mai simplu şi într-un cadru mai mioritic rar vezi. Ne având mai mult de 4×4 m şi fiind în întregime din lemn era amplasată într-o curte mică în care era şi un cimitir cu morminte vechi. Bisericuţa era deschisa aşa că am intrat şi am început să ne rugăm… Nu, glumesc, dar la cât de împăcaţi cu universul eram nu era exclus să începem să credem într-o fiinţă superioară care ne-a oferit atâta frumuseţe. Ne-am trezit însă din melancolia în care căzusem pentru că încă era lumină afară aşa că trebuia să ne mişcăm. Dar ar fi fost frumos să înnoptam acolo.

Fără tragere de inimă am plecat din acest colţ de rai conştienţi că poate nu vom mai ajunge niciodată în viaţă acolo. Dar seara se făcea simţită, iar pe la ora 8 încă eram pe forestier în urcare. Dar cum vara se înnoptează târziu, iar seara este călduroasă, era o adevărată plăcere să urci în lumina slabă a soarelui care apunea. Am ajuns şi în pas şi după o scurtă pauză şi o ciocolată am purces la bine-meritata coborâre. Şi am coborât cale lungă, de părea că nu mai ajungem vreodată la asfalt. Am continuat apoi dorind să ajungem în primul sat întrucât era deja noapte, iar noi cam flămânzi. La un moment dat după o curbă se zăresc siluetele unor acoperişuri mici. Era un camping aşa că am frânat brusc şi am intrat în curte. În această seră am fost norocoşi. Nu doar că am dormit în paturi, dar ne-am cosmetizat, am băut bere şi am mâncat normal.

A! Şi am dormit fiecare în căsuţa lui, am reuşit să dorm!! Nu mai era nimeni lângă mine care să sforăie încât să vibreze sacul de dormit. Se pare că norocul era de partea noastră întrucât această împrospătare a venit exact la mijlocul expediţiei.

 

Ziua 6 – Ziua 6: Muntii Ciucului – Palanca, Cadaresti, Cosnea, Eghersec, Valea Uzului – 60 km

Prima zi în care trebuia să ne trezim cât de cât la o oră fixă întrucât nu dormeam în şura noastră ci în căsuţe ce trebuiau eliberate la o anumită oră. Oricum după un somn atât de odihnitor mă puteam trezi şi eu la 7. Dar ne-am trezit la 9.

După un mic dejun pe jumătate unguresc am plecat mai departe spre Eghersec şi Valea Uzului. Nu a trecut mult şi am lăsat în stânga asfaltul intrând pe prietenosul drum forestier. La început nu e aşa frumos în general. Drumul ce trece prin satul apropiat de şosea nu este aşa pitoresc. Însă pe măsură ce te apropii de marginea sa devine din ce în ce mai frumos. Deja când am ieşit din sat eram undeva sus, drumul şerpuind pe coasta dealului de unde venea miros de iarbă încălzită de soare, iar oiţele se uitau mirate la noi, şi noi la ele…

Deşi drumul devenea din ce în ce mai îngust, cu şleauri de la noroi întărit, nu lipseau din când în când camioanele care cărau lemn la vale. Într-un final ne întâlnim cu un alt grup de turişti care venea din sens opus şi după o scurtă conversaţie şi consultare de hărţi am concluzionat că mai departe drumul e rupt şi că nu prea avem cum să trecem. Noi am chicotit spunând că deja avem experienţă în traversarea zonelor de netraversat. Dacă măcar o urmă de potecă se vede atunci putem considera că e usor.

După aproximativ o oră drumul devenea într-adevăr abrupt şi era atât de afundat în teren datorită torenţilor încât malurile drumului erau de 3 metri înălţime şi aproape că se arcuiau pe deasupra noastră. Traseul până sus în pas devenea din ce în ce mai abrupt, timp de 2 – 3 ore nu am făcut decât să împingem bicicletele prin pădure după care brusc am ieşit în platou. Fiind zonă descoperită iarba creste aici mult mai repede, iar drumurile forestiere, mai ales dacă nu sunt circulate des, se disting mai greu.

Am consultat harta, am consultat GPS-ul după care Radu a insistat să nu coborâm direct la vale pe partea cealaltă a muntelui ci să o luăm la stânga tot la deal. Nu a fost urât ca peisaj însă peste o oră eram exact în acelaşi loc. Această plimbare a rămas sub denumirea „Bucla inutilă a lui Radu”. Puţin ofuscaţi am coborât pe unde trebuia să o luăm de la bun început şi nu după multă vreme a trebuit să traversăm un râu. Apoi am decis să facem o scurtă pauză şi să-mi schimb plăcuţele de frână pentru că urmau multe alte coborâri şi nu prea mă mai puteam baza pe frâna faţă.

Continuăm spre Eghersec pe un drumuleţ afundat în pământ care devenise deja albie de pârâu. Se mergea bine în plus pedalând prin apă ne-am mai spălat şi noi roţile. Drumul a mai durat 2 – 3 ore, iar pe oamenii pe care-i întâlneam îi întrebam cum este mai departe şi toţi ne vorbeau de un loc numit „Tabăra”. Cum era destul de târziu, era aproape sigur că acolo vom înnopta.

Chiar la lăsatul întunericului şi imediat după graniţa dintre Bacău şi Harghita, pe valea Uzului, am ajuns la aşa numita Tabără. Un complex de clădiri-cabane, foarte bine făcute, dar părăsite sau puse la conservat. Poarta nu era încuiată, dar nefiind nimeni în preajmă am decis să mai aşteptăm puţin.

Nu după mult timp a apărut paznicul care era defapt o ea. Ne-a invitat înăuntru şi am putut să ne instalăm într-o cameră din spate, cu tot cu bicicletele lângă paturi. Am intrat în vorbă şi tanti Maria ne-a povestit ce viaţă şi ce activitate era aici pe vremuri. Campusul fiind alcătuit din 5 – 6 clădiri masive cu dormitoare, sală de mese, laboratoare, grup electrogen, teren de fotbal, care toate, spunea ea, ar putea funcţiona oricând la capacitate maximă. Se organizau tabere pentru studenţi cu laboratoare de botanică şi chimie în aer liber. Însă buruienile invadaseră cam tot ce se putea. Acum eram doar noi patru, seara, la lumina unei lumânări, într-o linişte deplină, foarte trist. Ne-a mai povestit cum că în Al doilea război mondial s-au dat lupte grele pe versanţii din zonă şi că mai tot timpul se găsesc cartuşe sau proiectile neexplodate, la 100m de Tabară fiind şi un mic cimitir pentru soldaţii căzuti aici în perioada 1916 – 1918 şi 1944.

Se făcuse târziu aşa că am revenit în cameră şi am pregătit spaghetele. Pe o masă afară am văzut o colecţie de 20 – 30 borcane cu bureţi puşi în oţet, iar la rugămintea noastră dna paznic a fost bucuroasă să ne ofere un borcan. Nu prea se potriveau cu spaghetele cu sos de roşii, dar la foamea pe care o aveam au fost delicioşi.

 

Ziua 7 – Ziua 7: Muntii Nemira – Gura Barzautei, Poiana Lobertz, Apa Rosie, Lemnia, Ojdula, Gresu – 87 km

A doua zi dimineaţă din nou soarele ne-a întâmpinat cu un zâmbet mare şi călduros. La ora la care ne-am trezit eu şi Radu, Mihai era deja mâncat, spălat, parfumat şi gata de drum. Abia acum am putut vedea imensitatea acestui campus şi cât de în paragină era lăsat. Chiar şi aşa, era încă apă curentă la toalete şi duşuri. Înainte de plecare am găsit nişte ulei de maşină aşa că am mai uns lanţurile. Deja alesesem să folosim doar ulei ars de tractor pentru că uleiul fin de bicicletă nu rezista suficient la o asemenea uzură – ba noroi, ba torenţială.

La drum! Poiana Lobertz, Apa Roşie, Lemnia, urmau pe traseul nostru. A urmat apoi o porţiune diferită. Aflându-ne la aproximativ 1.000m altitudine, vegetaţia înaltă era rară, iar drumul nu mai era pietruit ci mai degrabă ca în Dobrogea, de pământ şi deseori nisipos. Pedalând prin această regiune descoperită puteai să vezi mult în zare drumul care şerpuia printre dealuri. Am trecut pe lângă izvorul Apa Roşie, dar pe cuvânt dacă era roşie! Încet-încet am început să coborâm spre Lemnia şi spre drumul naţional. Asfalt în cele din urmă.

Ajunşi în civilizaţie a trebuit să ne oprim undeva la un magazin mixt pentru a ne reface stocurile de ciocolată, conserve, iar Radu să-şi continue cura de îngheţată ieftină şi cu 15 mii de E-uri. Vremea era şi azi superbă, iar bronzul de pe mâini şi picioare se accentua cu fiecare kilometru care trecea. După 10 – 20 km părăsim asfaltul pentru a continua pe drumul de pământ. Eram acum la o altitudine mică, practic nu mai eram la munte. Pe dealuri se vedeau lanuri de grâu, iar combinele lucrau din greu pentru a termina treaba pe lumină. Oricum, era o imagine diferită faţă de ce văzuse-m până acum, iar spicul grâului se vedea foarte frumos în lumina slabă a soarelui care apunea.

După o vreme ajungem, iar la asfalt la un drum naţional care urma să ne treacă în judeţul Vrancea. Dar acest drum naţional, ca multe altele din ţara noastră dezvoltată, a devenit forestier. Lat nu zic, ba chiar bun calitativ, adică pietriş fin, iar eventualele gropi erau plombate. Unde aţi mai văzut drum forestier cu gropi reparate?! Era deja noapte când în depărtare se auzeau tunete, iar o ploaie părea iminentă. Din păcate eram pe drum şi nu ştiam încă unde vom dormi. A început şi coborârea şi eram deja cu ochii în patru pentru a zări în beznă un loc de întins sacul de dormit.

Ghinion însă, în timpul coborârii am făcut pană, dar nu ne puteam opri până când nu găseam ceva. Am mers 2 – 3 km pe jantă până când am zărit pe stânga o şură izolată. Din păcate era deschisă, adică fără pereţi, dar cu fân pe 3 niveluri care ajungea până aproape de acoperiş. Terenul era îngrădit cu un gard cu ţepi ascuţiţi iar pe poarta stătea scris „Atenţie, teren otrăvit”. Bun, ce facem, mergem mai departe sau dormim pe teren otrăvit? Ne-am apropiat precauţi şi am început să studiem şura de după gard. Într-un final am intrat şi pot spune ca ne-am instalat chiar foarte bine, bicicletele erau aruncate peste primul nivel de fân, eu şi Mihai la nivelul doi, iar Radu s-a dus la nivelul 3, puţin cu capul prea în tavan. Nici nu se putea sincronizare mai buna. La 5 minute după ce ne-am adăpostit a început ploaia cu tunete şi fulgere.

Este ştiut că nu se doarme prea bine în fân mult, nu stă bine nici izoprenul nici sacul de dormit, toate alunecă în toate părţile. Reuşesc totuşi să mă instalez stând undeva înclinat la 15 grade însă era bine. Priveam direct afară, iar fulgerele îmi ofereau un spectacol de neegalat vizionat prin triunghiul desenat de acoperiş. Era o senzaţie plăcută, ultra-liniştită în total contrast cu stihiile dezlănţuite la doar câţiva metri de mine. Din când în când o picătură de ploaie ajungea pe faţa mea împinsă de briza ploii în timp ce eu admiram jocul de lumini şi ascultam ploaia pe acoperiş. Vă spun că asemenea momente le numeri pe degetele de la o mână în toată viaţa.

 

Ziua 8 – Muntii Vrancei – Valea Putei 1100m abandon conditii meteo-namoloase dure. Retur Lepsa –
64 km

Ziua coşmarului noroios. Totul a început, ca de obicei, foarte frumos. Soarele strălucea la fel de vesel ca până acum, am reparat pana şi urmă să plecăm în căutarea unui loc cu izvor pentru a putea mânca de dimineaţă.

Drumul forestier a început cu ceva băltoace, dar nimic nu ne pregătea pentru crima noroioasă ce avea să vină. Din cauza ploii de azi noapte şi a TAF-urilor şi camioanelor care cărau lemn la vale drumul era în mare parte cu şleauri adânci pline cu noroi. Nu ne-am descurajat însă, trebuia azi să traversăm munţii Vrancei. Doar că natura nu a ţinut cu noi. Noroiul devenea din ce în ce mai adânc şi pe porţiuni din ce în ce mai lungi.

Efectiv nu aveai pe unde să-l ocoleşti, nici prin pădure că era prea deasă sau fiind atât de lungi noroaiele nu puteai să-ţi iei suficient avânt sperând că poţi trece. Era atât de adânc încât trecea de butuci. Era o pastă cum nu am mai văzut. Pământ amestecat cu apă, motorină, ulei de tractor, antigel şi lichid de frână. Mirosea a măsline, dar nu cred că avea în compoziţie şi aşa ceva. Trei-patru ore ne-am chinuit să ajungem mai sus pe acest drum, unde exploatările nu mai erau atât de intense drumul fiind mai bun.

Am ajuns undeva unde părea că drumul se termină însa se vedea că totuşi continuă undeva pe o rampă de aproape 45 grade, o urmă clasică de TAF. Din păcate furtuna s-a întors, ploaia a început, iar tunetele le simţeam la 10 – 20 metri de noi. Apa a început să curgă în valuri la vale peste drumul care devenea tot mai abrupt, iar noroiul era din ce în ce mai adânc. Deja nu prea mai merita efortul. Am încercat să mai urcăm vreo 30 minute însă aproape că stăteam pe loc. Nu se mai putea continua, noroiul curgea în valuri, trebuia să împingem la deal prin apă bicicletele. Dacă am fi trecut totuşi şi ajungeam în zonă deschisă fulgerele erau la doi paşi. Aşa că am făcut cale întoarsă. Fiind şi atât de aproape de finiş expediţia era cam încheiată. Nu aveam pe unde să ocolim decât pe asfalt.

Trebuia acum să ne întoarcem. Ştiam ce am îndurat la dus, dar ne gândeam că la vale trebuie să fie mai uşor. Nici gând de aşa ceva şi colac peste pupăză şi frânele începeau să se cam ducă. Ne-am adăpostit temporar sub un şopron prin care ploua, iar Radu şi Mihai au trecut la schimbatul saboţilor de frână. Eu stăteam puţin mai bine având disc pe faţă.

Ploaia a încetat însă acum nu puteam să coborâm prea repede pentru că trebuia să folosim călcâiul ca frână de urgenţă. Am ajuns iar la zona de noroi imposibil şi dacă la dus am reuşit să scap cât de cât acum mi s-a opintit bicicleta exact în mijlocul amestecului de motorină cu noroi, piciorul drept întrând foarte frumos până aproape de genunchi. Deja nu mai conta. Mihai era mult în faţă, el trecea cu viteza prin orice. Radu râdea inconştient, nici la el nu mai conta. Am găsit la un moment dat nişte şleauri cu apă peste genunchi unde Radu a ţinut morţiş să pozeze artistic.

După acest botez al noroiului am ajuns în cele din urmă înapoi la asfalt. Evident ploaia tocmai încetase, soarele strălucea, iar din asfalt ieşea un abur plăcut în lumina zilei. Foarte frumos… Nu putea să fie aşa până treceam şi noi munţii?! Ne schimbăm în haine ceva mai curate şi continuăm la vale spre Lepşa. Această localitate, Lepşa, dorea să fie o mică staţiune în devenire. Foarte multe vile construite şi multe altele în construcţie. Mulţi turişti şi foarte multe maşini. Se pare că această zonă va deveni foarte căutată. Fiind deja ziua 8 a turei, Mihai trebuia să fie în Bucureşti a doua zi aşa că el a continuat drumul până la Focşani, încă 80 km, ajungând acolo undeva pe la 2 noaptea.

Radu şi cu mine am început să căutăm o cazare, dar printre zecile de pensiuni şi vile nu am găsit nimic liber. Fiind târg în seara respectivă, Radu a avut ideea să căutăm nişte tenişi sau espadrile ieftine, pentru că bocancii din picioare deveniseră nişte bulgări de noroi uscat. Am găsit espadrile, nişte jafuri de 8 lei, dar erau uscate şi curate şi împreună cu şosete noi eram gata să reîncepem căutarea cazării.

O găsim într-un final, modestă aşa cum ne place nouă, într-o căsuţă ţărănească simplă. Era deja noapte când am ieşit “în oraş”, cât de cât aranjaţi şi împrospătaţi, căutând acum un loc unde să mâncăm. Aflăm că în capătul satului ar fi un restaurant şi mare greşeală am făcut că nu am luat bicicletele. Era frig şi mă dureau degetele de la picioare îngrozitor de la espadrilele prea mici. Radu însă nu mai putea merge cu bicicleta din cauza unor “incompatibilităţi”ce au apărut între fundul lui şi şaua bicicletei.

Greu am ajuns la restaurant şi ne-am făcut plinul ca deobicei după o astfel de tură epică! Întorşi la căsuţă am mâncat în curte pe băncuţă şi pepenele cumpărat mai devreme după care ne-am culcat. Aventura a luat sfarşit.

 

Ziua 9 – Ziua 9: Lepsa, Focsani – 80 km

Ultima zi a expediţiei nu mai rezerva surprize. Trebuia doar să ajungem în Focşani pe asfalt de unde luam trenul spre Bucureşti. După un mic dejun la acelaşi restaurant am pornit pe drumul naţional ondulat, când la deal, când la vale.

Ar fi trebuit ca la vale să fie frumos, dar din nou trebuia să “conducem preventiv” pentru că frânele erau foarte slabe. Butucii bicicletei lui Radu se auzeau cum macină rulmenţii şi speram să mai reziste totuşi până la Focşani. După patru ore ajungem. Pe drum am mai oprit de câteva ori cumpărând câte un pepene şi atacându-l direct acolo, pe marginea şanţului.

Gara din Focşani. Soare şi o clădire nouă cu termopane şi aer condiţionat. Noi arătam ok, ne mai curăţase-m, însă pe biciclete nu se mai vedea vopseaua originală. Ne întrebam cum vom urca în tren cu ele aşa. Trebuia să stăm cumva în ultimul vagon. Peste o oră eram în tren privind şinele pe geamul uşii din ultimul vagon. Era încă una din acele seri frumoase şi călduroase de vară, iar expediţia noastră se încheiase cu adevărat. Ideea iniţială era ca din munţii Vrancei să trecem spre Nehoiaşu în munţii Buzăului, însă ploaia şi noroiul ne-au determinat să facem cale întoarsă, iar finiş-ul să fie în Focşani. Per total am făcut 618 km traversând întreg masivul Carpaţilor Orientali ratând doar Munţii Ceahlău şi Rodnei, care însă vor fi pedalaţi cu următoarea ocazie.

Cam aceasta a fost aventura epică din Orientali. S-a trăit foarte bine fără spa în fiecare seara, fără mic dejun Continental, fără marcaje turistice la fiecare intersecţie. Totul a fost veritabil românesc şi a fost superb.

Rămâneţi pe recepţie pentru că partea a doua seriei continuă în curând cu Trans Occidentalii.