Ne antrenăm… dar pentru ce?

A venit primăvara, nu că ar fi fost nu ştiu ce iarnă grea. Oricum, începând cu luna martie cea mai mare parte a cicliştilor au acelaşi subiect de discuţie: începe ANTRENAMENTUL! Unii încearcă să acumuleze km, alţii mai nerăbdători încep cu sprinturile, cu căţărările. Creşterea anduranţei, a vitezei, toate acestea sunt pe buzele tuturor. Ok, dar dintre toţi, doar o mică parte au intenţia să participe la vreun concurs… Iar dintre cei ce participă, marea majoritate nu au oricum şanse la un loc în prima parte a clasamentului… Aşa că, privind detaşat din exterior, oricine îşi pune întrebarea logică: băieţii ăştia se antrenează, dar… pentru ce?

Eu fac parte dintre cei care se antrenează, care încearcă să aibă un plan, să nu iasă cu bicicleta fără să aibă un scop. Eu mă duc la concursuri, dar nu pot să zic că am şansa să trag la un podium, deşi prin nişte împrejurări favorabile s-a mai întâmplat… Aşa că m-am gândit mult: de ce o fac? Iar după aceea să vedem de ce ar putea să o facă şi alţii?

Pentru sănătate! Din păcate, spre deosebire de alţii care au un organism foarte echilibrat şi pot să stea toată viaţa în faţa televizorului cu o bere şi o pungă de chips-uri şi să fie sănătoşi tun şi în formă, la mine nu e cazul. Din diverse motive care nu fac obiectul articolului, organismul meu o ia razna dacă e lăsat de izbelişte. Dacă nu mai fac mişcare chiar şi 2-3 săptămâni, indiferent de dietă, adaug minim 10 kg pe burtă. Şi mai ştiu destui ca mine. Dacă nu fac sport, devin astenic, nu mai pot să mă trezesc dimineaţă, funcţiile organismului şi parametri acestuia o iau razna. Cu o activitate sportivă regulată,  chiar dacă nu am reuşit să ajung la greutate ideală, analizele sunt perfecte, colesterolul şi glucidele din sânge sunt de pus la panoul de onoare.

Pentru longevitate! Pentru că îmi place mult natura, îmi plac munţii, mă simt acolo în largul meu. Şi dacă va fi să ajung la o vârstă înaintată, aş vrea să mai pot face şi atunci ceea ce iubesc. Văd, mai ales prin alte ţări dar mai nou şi în România, persoane chiar trecute de 70 de ani pedalând pe cursiere, alergând… Unii chiar o fac bine, prin Alpi sunt şanse mari să te depăşească un octogenar pe o căţărare… Îmi doresc să ajung la fel, este scopul numărul 2 după sănătate, că fără scopul numărul 1 oricum nu ajung acolo. Aici mai e o problemă, uzura! Trebuie să ne antrenăm, dar moderat, pentru că sportul de performanţă uzează organismul şi la un moment dat intră în contradicţie cu acest deziderat.

Pentru acces la trasee frumoase! Nu am ştiut cum să denumesc ideea. Treaba stă aşa: cu cât eşti mai antrenat, cu atât poţi să parcurgi într-o zi un traseu mai lung şi frumos. Bine, vine întrebarea „de ce aşa grabă să îl parcurgi într-o zi?”… Păi pentru că în lumea de azi avem serviciu, mulţi avem familie, obligaţii, iar timpul pe care îl avem la dispoziţie este scurt, de multe ori ne permitem ture doar de o zi sau chiar o jumătate de zi. După ani de antrenament, pot să parcurg într-o zi 2-300 km cu cursiera sau 100 km de MTB deosebit de greu şi de tehnic. Pot să profit la maxim de puţinul timp liber pe care îl am la dispoziţie!

Pentru a putea să termin concursuri! Da, să termin. Concursurile adevărate sunt cele la care iei startul dar nu ştii dacă o să ajungi şi la finish. Avem şi la noi ture din astea: 4Munţi, 2BE, 60/3000+ sau mai cunoscutul Geiger 100 km… Dar un antrenament bun îţi dă acces la un Sellaronda Hero, un Salzkammergut 200 km, poate dacă aduni bani chiar şi la un Absa Cape Epic sau un alt concurs pe etape într-o zonă exotică… La astea nu te antrenezi să iei un loc bun, te antrenezi ca să termini! Oetztaler Radmarathon, Maratona dles Dolomiti, Marmotte şi Hero sunt patru amintiri frumoase pe care nu le-aş fi avut acum fără antrenament…

Pentru rezultate la concursuri! Aş fi ipocrit să nu pun şi motivul ăsta. Da, trag şi de rezultate la concursuri. Da, mă bucur pentru fiecare clasare bună. Da, rânjesc fericit în sinea mea dacă l-am „făcut” pe X sau pe Y, chiar dacă nu îmi place să exprim asta, o ţin pentru mine. M-a prins şi ideea de concurs, îmi fac strategii, cunosc unele trasee ca-n palmă, uneori mă trezesc că parcurg imaginar un traseu, îmi închipui o nouă abordare, o nouă idee… Dar toate acestea sunt dispus să le fac doar în condiţiile în care nu mă uzez prea tare. Nu sunt dispus să fac pasul spre o mare performanţă, pas care ar putea să insemne să sar peste ce poate organismul meu să ducă…

Alte motive posibile care pe mine mă lasă indiferent! Evident, există în jur şi alte motivaţii. Cea mai întâlnită mi se pare lupta ascunsă de la tura din weekend, mai ales la cursierişti. Aceştia, deşi aparent prietenoşi, încearcă să „se facă” unii pe alţii cu fiecare ocazie. Trag ca nebunii pe fiecare deal să se depăşească unii pe alţii, sus afişează o atitudine nonşalantă de genul „e, nici nu am tras deloc” iar apoi când povestesc cu alţii care nu au fost acolo folosesc expresii de genul „l-am terminat pe X, a încerca să se ţină de mine până s-a tăiat!”…. Pe mine toate astea mă lasă rece rău de tot, nu reuşesc să înţeleg viziunea asta de „ieşire cu prietenii”, dar tolerant fiind, o accept şi ascult cu interes poveştile celor trecuţi prin asta. Şi ar mai fi Strava, acel progrămel de telefon care după părerea mea a stricat tot ce însemna sportul şi mişcarea în aer liber. Nu te mai poţi duce nicăieri cu nimeni pentru o tură relaxată, că ba e un segment aici, ba acolo, împătimiţii trag cu disperare pe trasee doar de ei ştiute după care se opresc plini de spume să verifice repede pe telefon clasamentul… Să nu fiu ipocrit recunosc că şi eu am cont de Strava, dar îmi pun rar acolo câte o tură doar când ştiu că am tras tare, să văd rezultatul. Dar în direcţia asta, nu invers, adică nu trag tare într-o tură pentru rezultatul pe Strava.

Alte motive? Nu ştiu, în acest moment nu îmi vin în minte. Pe voi ce altceva vă motivează să ieşiţi la antrenament? Aşteptăm cu nerăbdare şi părerea voastră!