Ieri îmi programasem o ieșire la un antrenament, așa mai de dimineață. Dimineața pentru mine e undeva între ora 11 și 12. Pe la ora 16 ies pe poartă într-un final, lipsit de chef știind ce trebuia să fac. Nici că mă pun bine pe bike și senzația de “nașpa” se amplifică instant cu 3 nivele. Am o regulă, dacă nu mă simt în stare să fac ceea ce îmi propun încerc totuși pentru 10-15 minute și dacă tot nu dă un rezultat pozitiv atunci schimb planul. Cam așa s-a întâmplat și ieri. Prima intersecție la stânga, vânt din față, puls mare, picioare grele, pfff… În fine, schimb planul și ies la o tură de revenire. Pedalam relaxat, încercam să-mi revin, din ce exact trebuia să-mi revin, nu știu, dar timpul trecea și probabil îmi reveneam.
Uitându-mă când la stânga, când la dreapta, mai văd câte un biciclist venind din direcția opusă. Mâinile încordate, picioarele încordate, spatele încordat, gâtul încordat, privirea fixă și încruntată. Îl salut, el se uită fix la mine și merge mai departe. Îmi zic că e nou venit în lumea astea, nimic în neregulă. Trec 5 minute și vine al doilea. Aceeași abordare, aceleași stil, aceeași privire. Îl salut și pe ăsta că doară nu-mi crește pulsul de la o mișcare cu mâna. Din nou, nimic. Hm, o fi stresată lumea, vin sărbătorile, toți sunt agitați până vineri când spiritul paștelor le calmează brusc personalitatea și îi face mai buni. În fine. Între timp și refacerea se transforma într-un chin. Autobuzele treceau prea aproape, pietonii sufereau acut de maladia nepăsării și vântul parcă se întețise. N-apuc bine să mă chinui că apare al treilea rider. Mountain bike, ochelari de soare, cadență 50, aplecat peste ghidon zici că voia să țină furca comprimată din mers. Spre deosebire de ceilalți, ăsta nici nu se uită la mine. Îl salut. El nu. Bă o fi ceva challenge pe Strava azi? Ce pana mea au toți, zici că-s în ultimii 100 de metri ai unui contratimp.
Și uita așa apare number 4 din față. Cadență? Zero. Jeanși scurți, geacă neagră, căști în urechi. Părea că vine de la tură și că pleacă la încă una. Îl salut. Mă vede. Nu mă salută.
Gata, “mă disper”. Contemplez în disperare asupra situației. E probabil a 1000-a oară când o fac. În ultimii ani fenomenul a luat amploare, tot mai mulți bikeri pe străzi, prin pădure și mai ales pe internet. Lumea zice că e un lucru foarte bun. Așa o fi, cu toate că am dubiile mele. Se zice că unde-s mulți puterea crește. De asta mă și tem. Nu pot să nu observ că o mare parte din cei ce s-au apucat de mountain biking/ciclism o fac din varii motive, total altele decât cele la care te aștepți. Nu că ar conta prea mult din ce motive te apuci de mountain biking, cât timp te apuci și mai ales cât timp respecți sportul și pe ăia care-l practică, indiferent cum îl practică. Mai nou văd tot mai mulți oameni pe bike, la o tură după serviciu, își trag race face-urile și pedalează de parcă ar fi ultima lor zi pe pământ. Foarte bine. Dar unde e amabilitatea, prietenia, relaxarea între oamenii care împart aceeași pasiune? Ăștia nu mai salută, iar dacă salută, al doilea lucru pe care-l afli când intri cu ei în vorbă e unde au fost și câți kilometri au pedalat. Dacă cumva te încumeți și ieși cu iei la o tură, vor ține neapărat să-ți demonstreze cât de tari sunt, atât practic, cât și verbal. Orice discuție e de fapt un KOM verbal pe care-l trec în contul lor. Sunt ușor de recunoscut prin frecvența cu care exprimă termeni de genul carbon, grame, bb30, ice tech, di 2, xx, xtr, etc. Nu mai contează mișcarea în sine, natura, peisajele, trăirile. Lumea lor e ancorată în orgoliul personal, impulsionată prin dorința de a demonstra cu orice preț. Experiența din timpul turei e irelevantă, dacă a fost atins țelul pe segmentul virtual. În caz contrar, a fost nașpa. Un timp slab stircă cu siguranță o tură frumoasă. Indivizii au toate ingredientele pentru a dezvolta cultul personalității. Asta, dacă nu au făcut-o deja.
Îi știm cu toții. Au fost tot timpul mulți, poate mai mulți ca noi, dar parcă în ultimii ani numărul lor a crescut disproporțional. Îi vezi la concursuri, îi vezi pe facebook, îi vezi la televizor, acum îi vezi și pe stradă. Îți intră în casă, la propriu! Mai rău e că unii din grupul nostru au trecut de partea lor. Și sunt exemple care altădată erau demne de admirație și respect. Ce-o mai fi și asta?
Maladia performerului. Face tot mai multe victme, schimbă tot mai multe vieți, distruge familii, ne ia prietenii și cunoștințele, ne tunde câinii și ne udă pisicile. Nu există un leac universal! Dar un vaccin luat în doze mari poate preveni infestarea.
Vaccinul: se ia o bicicletă, nu contează cu ce ECHIPARE, se pune pe cap o CASCĂ, se lasă toate dispozitivele care necesită curent acasă (unii experți sugerează păstrarea telefonului mobil pentru situații de urgență, însă obligatoriu decuplat). Se aplică una bucată zâmbet pe față, se meditează 10 minute în tihnă (opțional) asupra vieții și se pleacă. Singur sau în grupuri mici. Dacă se pedalează în grup, e necesară o analiză în prealabil a membrilor grupului. Se analizează conturi de social media, rezultate la competiții, declarații, raportul dintre echipamentul utilizat și performanță. A se evita grupurile cu membri infestați. Maladia e foarte contagioasă, fără vaccin vă puteți infesta după o simplă tură de 2 ore.
În tură. Abordare relaxată, câte un zâmbet când efortul devine dureros nu strică. Momentele dificile se tratează cu mult calm, haz și din nou relaxare.
Orice diferență de ritm în ziua respectivă, între membri grupului neinfestat, e acceptată și combătută în limita posibilităților. Nimeni nu cere explicații, nimeni nu simte nevoia să le dea. E o zi unică, e o ieșire unică, fiecare se simte diferit. În cazul întâlnirii cu alte grupuri, mai ales cu cele infestate cu maladia performerului , se schițează un zâmbet, se salută și se aruncă o privire modestă/umilă. Cei care cred că performanța sportivă moare odată cu vaccinul împotriva maladiei, se înșală. Se însală rău!
Odată infectat, individul manifestă simptome diferite, însă la o analiză atentă se observă un tipar. Tiparul performerului. Vaccinați-vă din timp, e singura opțiune!
Foarte fain si adevarat. Scrii frumos, keep ‘em coming!
si eu sunt plin de electronice cand ies cu bicla.. dar tot salut pe orice biciclist il intalnesc indiferent de ramura si chiar daca sunt in mijlocul unui interval. Eu fiind din Ploiesti, in zona asta am primit răspuns in general. Totusi, majoritatea au fost in afara orasului. In oras, intr-adevar … mai putin. Probabil biciclistii care nu prea ies din oras sunt altfel. 🙂
Neah. Omiti anumite lucruri cand vorbesti de salut (e un reportaj sub forma de jurnal care permite si poate chiar cere subiectivism – din pacate acest gen de literatura a fost dus la un nivel foarte inalt de Camil Petrescu) si anume ca atunci cand persoana care trece pe langa tine nu se uita inspre tine (eu fiind unul din parlitii care a facut-o) ce rost are sa te manifesti ridicand maini, strigand „Hello” sau dand din coada? Pentru a schita un salut trebuie un minim de empatie sau macar atentie pentru a nu parea ridicol! 🙂 No hard feelings, poate ti-am stricat apele pentru ca tetul scris de tine e ok!
Noi suntem un grup de bicicliști amatori pentru care cel mai important e să ne adunăm, să ajungem cât mai repede în pădure și să ne bucurăm de verdele din jur, lipsa mașinilor, câte o coborâre pe poteci cunoscute sau căutarea de trasee noi. Același traseu îl facem în 2 sau 4 ore, fără presiune din partea nimănui. Media de vârstă e în jur de 37 de ani fără copii sau sub 25 cu copii și încercăm să adunăm cât mai multi la fiecare ieșire. Eu mi-am luat prima bicicletă la 38 de ani, anul trecut pe vremea asta, după ce cu un an înainte îi cumpărasem un Mtb fiului meu de 12 ani. La un moment dat am luat-o și eu pentru o tură și mi-a plăcut atât de mult încât profitam de orice moment când fiul meu nu era cu ea. Până la urmă a trebuit să-mi cumpăr propria bicicletă. Soția m-a întrebat la un moment dat de ce ne trebuie 5 ore să facem 30 de km. Am convins-o să vină și ea. Rezultatul îl ghiciți probabil. Ne-am mărit parcul de biciclete. Acum ne lipsește doar timpul să ne bucurăm de biciclete atât cât am vrea.
Frumos articol si util.
Intrebare: Daca Romania e intre primele 5 tari din lume la internet si telefonie mobila dar printre ultimele la bunele maniere in comunicare in/cu public/ul, de ce ar fi altfel pentru ciclism stiind ca nu avem nici aici profesori si modele?
Ai un telefon? Il folosesti cum te taie capul.
Ai o bicicleta? …la fel.
pe langa.
Probabil ca nu participi la turele potrivite. Dar la cele la care am fost de dupa serviciu sau in we atmosfera nu e deloc, dar deloc, cum spui. (Tura de luni, Daca e marti sunt 3 ceasuri, Miercurea bicicletei, turele lui Ionut Ionut sau Fratia Bicicletei)
Iar asta cu salutatul … a trecut. Soferii se saluta intre ei ??
În oraş e cam greu să saluţi… trebuie să fii atent în 7 părţi după maşini, pietoni, gropi ş.a.. În schimb, în afara localităţilor e mai uşor, deşi şi aici am văzut că există grupuri şi grupuleţe. Cursieriştii nu-i salută decât pe alţi cursierişti, MTB-iştii pe MTB-işti, cei cu trekking… depinde cum sunt percepuţi de bicicliştii din sens opus, iar pe localnici nu-i salută nimeni.
Ceva similar s-a întâmplat şi la alte categorii de participanţi la trafic… înainte motocicliştii se salutau cu alţi motociclişti, camionagii cu alţi camionagii, şoferii de autobuz cu alţi şoferi de autobuz… da’ acuma sunt atâtea motoare, camioane şi autobuze că e imposibil să îi saluţi pe toţi, iar cine şi-a luat permisul în ultimii ani nici nu ştie această cutumă.
Eu am bicla de vreo 4 ani si am salutat mereu. Pentru ca nu am primit raspuns mereu, mi-am propus sa nu mai salut, dar daca sunt salutat, raspund, ca e cursa sau mtb. Treaba cu kom-uri si segmente nu imi pare deplasata, atat timp cat asta ma bucura pe mine cel mai mult la o tura. De ce trebuie sa ne explicam si justificam trairile, placerile? Daca esti cu strava, esti nashpa, daca nu esti, iar esti nashpa. Eu zic ca important e sa ai respect pentru ceilalti si pentru natura. Restul sunt doar preferinte personale, simpatii si antipatii. Spor la antrenamente!
Tu te miri cand nu te saluta un biciclist necunoscut. Pe mine nu ma saluta colegii. Scuza lor ar fi ca nu ne cunoastem (nelucrand in acelasi departament), dar cand te saluta cineva, daca esti un om educat, il saluti inapoi, nu?
Bine punctat articolul. Toti care s-au facut biciclisti in ultima perioada sunt foarte competitivi. S-au urcat pe bitza doar ca sa bata timpul pe segmentul x. Cred ca au uitat de placerea pedalatului in sine. Eu de-abia astept sa ma urc pe bitza doar pentru a pedala prin natura sau oras. Si e asa greu sa ridici mana pentru a saluta un alt biciclist fie el pe cursiera, mtb sau alt model de bicicleta?
Roby, inteleg…faza este ca atunci cand nu ai demonstrat ceva, ramai preocupat sa demonstrezi. Tu ai prezentat sub forma lipsei salutului. Nu poti astepta coolnes de la cei ce acum nu demult s-au apucat de „antrenamente”. Ei nu se dau, nu se cara, nu chil-uie o tura, ce se inchide o bere faina, no. Ei se antreneaza !!! Despre tehnica stiu tot (desi sunt absolut niste habarnisti), despre antrenamente au carti (pe care oricum nu le inteleg), ce conteaza este sa-si satisfaca placerile cu un kom (in jargonul popular se numeste LT)si cu tunat troace de „mii de oi”. Pe trail sau pe sosea sunt praf.
Haha, eu ii trrring-uiesc pana se uita la mine si le fac cu mana. Saluta, wunderbar, nu saluta, asta e. Poate macar le dau tema de gandire.
Fratilor, pana la urma, de ce salutam, indiferent de forma pe care o ia acest act (verbala, gestuala sau mai stiu eu cum)?
In buna masura, e un fel de a semnaliza ca „am luat nota de existenta celuilalt”, ca nu e un „obiect” pe langa care trecem fara sa-l bagam in seama. (Bineinteles, in functie de relatia cu omul pe care il salutam, gestul are diferite incarcaturi sociale si afective, in combinatii si nuante foarte diverse.)
DAR nu ati constatat ca multi (nu toti!) compatrioti se comporta de parca ai fi un obiect pe care nu poti decat sa-l ignori? Ca in scara blocului trec fara sa te vada? Ca la magazin, in loc sa iti zica „Ma scuzati, imi dati voie sa trec?”, te imping, pur si simplu, ca pe o lada care le sta in drum? Ca in trafic… Doamne, in trafic! Ca in trafic nu dau semnal? (In cel mai bun caz. E un semn clar ca ignora existenta ta. Dar sa nu continuam povestile cu traficul…)
Vorbim deci de specia care sufera de autism. Ei sunt singuri… De unde vine autismul asta? E oare indus de convingerea propriei superioritati? Oamenii astia au „valoare”… De ce s-ar cobori si s-ar obosi sa semnalizeze ca ai intrat in orizontul lor vizual? Au lucruri mai insemnate pentru care „se” merita sa-si conserve energia si rezervele de apreciere.
Cand eram pusti (anii ’80) si mergeam pe creasta Fagarasului, cu tata, am invatat de la el sa salut pe toti cei pe care ii intalneam. Exista, dincolo de minimul bun-simt care te obliga sa-i semnalizezi celuilalt ca l-ai remarcat, si sentimentul de comunitate. Azi mai raspunde unul din zece la salut. Ceilalti se uita cel mult ciudat la tine. Poate ca nu a avut cine sa le spuna ca asa se face pe munte…
Deci de ce sa ne miram ca nu saluta unii biciclisti? Autistii din trafic sau din scara blocului sau de la magazin au, si ei, biciclete…
Azi, sentimentul comunitatii se manifesta altfel in cazul biciclistilor: te tutuiesc din prima. O fi bine?
Man, ai nimerit-o perfect !
WTF? E ca si cum ai fi frustrat ca mergi cu masina prin oras si ceilalti participanti la trafic nu te saluta facand flashuri… Get real … daca mergi pe bicicleta nu inseamna ca te cunosti cu celalalt, cum nici daca esti pieton nu te saluti cu toata lumea cu care imparti trotuarul…. E o chestie exagerata, poate din lipsa de subiecte si cautare de senzational… Respectul se castiga, nu vine la pachet cu bicicleta.