Acum citesti
Fauna șoselelor și întrebarea logică, de ce?

Pedalam zilele trecute pe drumurile din jurul casei și așa cum se întâmplă de multe ori, mintea îmi pleca într-o cu totul altă parte de la activitatea biciclistică în care eram angrenat, să zic așa. Printre multe alte cugetări pe care mi-a fost cam lene să le duc până la capăt, încercam să pun în balanță, într-o abordare subiectivă, plăcerea unei ieșiri cu bicicleta pe asfalt, riscurile pe care le implică și motivația generală în contextul ăsta. Poate vă întrebați dacă am luat-o pe arătură și nu mai am resursele necesare să-mi suprim latura emo. Se prea poate, cu toate că nu simt că e cazul, însă tona de situații ciudate, riscante prin care e foarte probabil să treci la fiecare ieșire PE drumurile publice (asfalt) te face să te întrebi, mai devreme sau mai târziu, pentru ce?

Tind să cred că am un spirit de conservare puțin mai pronunțat decât marea majoritatea  pasionaților și asta cu toate că fiind implicat de-a lungul ultimilor 10-15 ani în mai multe activități cu risc crescut, am învățat oarecum să gestionez impulsurile de altădată. Spiritul ăsta de conservare, cum se zice în popor, am învățat să-l suprim în rarele ocazii în care simt că e cazul, dar o fac cu toată conștiența și fiindu-mi clare eventualele consecințe. Când mi-am îndreptat atenția mai mult spre mountain biking-ul de anduranță, undeva prin 2009 după o căzătură banală dar cu consecințe destul de serioase, nu realizam că intru într-o sferă a riscurilor, cu totul diferită de ceea pe care o cunoșteam. Și nu, nu e vorba de situațiile când muști din pământ din diferite cauze care țin de tine, ci e vorba de situațiile pe care nu le poți controla chiar deloc.

Tyron Bird is assisted by spectators after a hard crash early on in the Men's XCO race. Photo: Dino Lloyd

Ajuns în sportul de anduranță, oricât m-am opus, a venit și momentul în care am început să pedalez mai mult pe o cursieră și implicit am deschis ușa spre o lume nouă. Activitatea în sine, dincolo de lipsa infrastructurii specifice, mi-a plăcut încă de la început, însă la fel de mult mi-a displăcut faptul că turele și antrenamentele pe care le făceam până atunci prin păduri și munți, ferit de civilizație și tot ce implica asta, aveam să le fac în buricul târgului. Ieșirile liniștite în care vedeam trei oameni în cinci ore s-au transformat într-o continuă senzație de anxietate față  de riscuri incontrolabile, față de reacție semenilor care nu împart aceleași preocupări cu mine, față de aparent cunoscutul necunoscut.

Poate vă întrebați cine mă obligă să ies pe asfalt și implicit pe drumurile publice? E destul de simplu. Ca să rezum totul cât mai concis, o mare parte a antrenamentelor pot fi controlate mult mai precis pe o suprafață netedă și pe înclinații relativ constante. Nu e “rocket science” că va fi mai ușor să pedalezi în regimul propus pentru antrenamentul respectiv, dacă drumul nu te scutură, nu te obligă să-ți modifici poziția, cadența, iar aderența e aceeași peste tot. Pe scurt, precizie mai mare care implică o eficiență ridicată. Da, știu, se poate face și pe mtb orice, așa e. Dar cel puțin zona asta în care locuiesc, duce lipsă de drumuri forestiere suficient de pretabile, de constante, iar uzura unui mtb e incomparabil mai mare decât cea a unei biciclete de șosea, pentru același număr de ore pedalate.

collderates214

Ca să revenim la subiect, m-am trezit brusc în mijlocul lucrurilor din care încercam să evadez. Evadarea m-a dus oarecum înapoi la închisoare. Mașini peste mașini, șoferi care trec mult prea aproape, mult prea puțini pregătiți pentru lucrurile care mie îmi par previzibile, lor aparent nu, prioritate am doar rar și atunci când o am, merg cu frică și cu mâna pe frână, iar cei care depășesc din contransens, venind exact pe direcția mea utându-se în ochii mei… pe ăia nu am să-i înțeleg și nici nu pot să-i înțeleg vreodată.  Într-o lume departe de a fi ideală, ar trebui să existe un respect reciproc între deplasarea ta și a oricărei alte persoane cu care te intersectezi. La noi există doar Eu și atât. Tot timpul deplasarea lor e mai importantă ca a ta, tot timpul toată lumea trebuie să ajungă undeva, iar asta în opinia lor justifică stilul de condus prin care periclitează viețile altor participanți la trafic. Poliție NU există, iar dacă ai naivitatea să apelezi la ea te vei trezi dând declarații care nu se vor soluționa sau se vor soluționa în cel mai puțin eficient mod cu putință pentru tine. Camioane care te bagă efectiv în șanț sau care te obligă să te tragi de pe drum sunt ceva frecvent, șoferi care te depășesc pentru a opri la 50 de metri în fața ta… Iar dăcă pe parte de riscuri lucrurile sunt clare și greu de cuantificat, intră în ecuația bipezii care manifestă aceeași durere în zonele sensibile, față de tot ce le stă în drum. Dincolo de injurii și batjocoreli sau câte o flegmă culeasă din mers, se mai adăugă, cei drept, rarele ocazii în care ești ținta unor obiecte aruncate voluntar în direcția ta.

A și să nu uit de stâne, aparent în Maramureș există prostul obicei de a pune stâna la 20 de metri de drumul național, iar câinii, sunt câini oriunde. Te oprești cu pulsul în gură, ca să scoți spray-ul din buzunar în timp ce de pe drum șoferul te claxonează că-i ocupi bandă cu conflictul tău cretin cu câinii de la stână.

hqdefault

Îmi critica recent un, cel mult, pseudoziarist vorbele în care mă plângeam de numărul și agresivitate câinilor de la stâne și efectul acestora asupra ecoturismului. Într-o notă tipic arogantă, domnul îmi sugera dintr-o poziție autoritară și vehement rulată prin viață, cum că eu ar trebui să mă adaptez unei situații existent, situație nu doar lipsită de logică, dar și ilegală. Interesantă abordare, ce să mă mai mir de impasibilitatea ciobanului dornic să plece în Spania și plictisit de oi, dacă unii dintre ei au ajuns să scrie articole în ziare locale și să facă pe formatorii de opinie…

Pus în fața șoferilor nepăsători și egoiști, a pietonilor sclerozați și a pinguinilor grăitori de pe trotuare, a celor care se trezesc brusc la tir, a câinilor care intră la spițe și în fața multor altele pe care nu simt nevoie să le enumăr aici, mă întreb într-o cugetare, cred eu logică, dacă chiar merită tot stresul ăsta? Și dacă da, pentru ce? Pentru niște rezultate care oricum se dau repede uitării? Din obișnuință? Din dorința de a evolua pe plan sportiv și poate mental? Din nevoie de demonstra ceva, cuiva? Oi fi eu mai sensibil sau poate prea conștient?

Trecând prin odiseea antrenamentelor pe asfalt și a faunei aferente, sictirit de tona de egoism și de riscuri inutile în goana după nimic, asumate sau nu, de către cei implicați, câteodată ceva face “click”. Ca și sunetul și sentimentul acela când introduci clăparul în legătura schiurilor. Dintr-o dată se face liniște, nicio țipenie de om, nicio mașină. Auzi zgomotul cauciucurilor pe asfalt pe fondul respirației frecvente și adânci. Un sentiment de căldură amestecat cu cel de solicitare dă tonul de la brâu în jos, te ridici din șa, totul merge ca uns, corpul știe ce are de făcut și tu simți că o face cât se poate de bine. Mintea se limpezește brusc, gândurile dispar și ești captiv într-un moment rar. Departe de orice altceva, ești total implicat în ceea ce faci. Ești în prezent. E tot mai greu să fii în prezent într-o societatea care te obligă să gândești exclusiv în viitor sau să fii captiv în trecut. Ești în prezent și ai ajuns aici în cel mai banal mod posibil. Nu vei sta mult, dar pentru alea câteva minute, șirul de riscuri, apăsări și gânduri dispare și totul pare perfect justificat.

DSC_6279-Edit

Vezi Comentariu (1)
  • Salut, Robert.
    Mi-a placut la nebunie articolul acesta. Parca mi-ai luat gandurile si le-ai transpus aici. Exact ca si tine interpretez si eu agresivitatea soferilor din trafic. Asa e, fiecare e pentru el. Nu conteaza ca atunci cand depasesc te vad ca vii spre ei cu o viteza suficient de mare incat sa iti poata face rau. Ei au impresia ca noi daca suntem pe bicicleta, e ca si cum am fi pe jos si ne-am putea da la o parte din calea lor oricand, ca si cum noi nu am rula cu viteza spre ei, paralel cu ei, etc. Ei ne vad ca pe niste obiecte statice si ceea ce vor ei e mai important, drumul lor, scopul lor.
    Era sa o patesc de cateva ori si cu cei care vin din spate si care nu au nici cea mai mica intentie sa te depaseasca regulamentar. Ma uitam in oglinda si ii vedeam cum vin direct spre mine. Daca nu ieseam in afara drumului, sigur eram spulberat din spate. Treceau pe langa mine la 3-5 centimetri, eu fiind deja pe criblura sau pe iarba.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

nine + 5 =