Nu pot să rămân impasibil la toate discuțiile generate de tema bicicletelor ieftine. Un astfel de subiect poate merge într-atât de departe încât să creeze grupuri din care cei cu biciclete „made in china” sunt ignorați, evitați sau excluși. Bineînțeles, aceste cazuri sunt rare, dar având ocazia să analizez în ultimii 10 ani societatea grupurilor de bicicliști, mi-am dat seamă că acest gen de discriminări încă mai există.
Am pornit de la această idee pentru că în urmă cu mult timp, a trebuit să trec prin același purgatoriu până ce am ajuns să câștig respectul celor din grupul în care mi-aș fi dorit să mă integrez. Motivul? Toți pedalau pe biciclete scumpe și dichisite cu componente care mai de care, eu mă prezentam pe un Raxon obosit.
Croindu-mi drum către vârful ierarhiei, mi-a fost mai ușor să-i analizez ulterior pe noii pretendenți la respectivul grup și să înțeleg cum sunt văzuți sau criticați. Care era însă secretul reușitei? Așa cum societățiile din lumea întreagă cunosc o diversitate bulversantă, așa se întâmpla și la nivel micro în grupul de care vorbesc. Ca să ieși în față, trebuie să faci ceva. Ce știi să faci? Dacă doar pedalezi și mai rău decât atât, ai o bicicletă ieftină, nu trezești niciun interes. Dacă știai să te dai extrem, lumea începea să te privească cu alți ochi și te apreciau. Adevărul trist al ultimei etape de integrare suna cam așa: dacă ai o bicicletă scumpă, ai garanția că aceasta va strânge în jurul tău mulți curioși. Și ești automat primit în grup. Bravo! Sau?
Nu toate grupurile funcționau după același principiu. Din fericire existau și există în continuare grupuri pentru care doar distracția contează. Nu contează cu ce o faci ci contează cum o faci și cum iese în final. Aici doream defapt să ajung și mă voi întreba retoric: de ce în unele cazuri și pentru unele persoane, bicicleta reprezintă automat o carte de vizită? Probabil răspunsul se află în analele psihologiei personalității oamenilor, care a început să se contureze în urmă cu 10.000 de ani. Dar asta nu mai contează prea mult acum, nu-i așa? Important pentru bicicliști este să fie uniți. Doar așa schimbările pe care ni le dorim cu toții vor fi realizabile. Și vom putea spera cu încredere la noi piste de biciclete, trasee montane marcate sau trasee de cicloturism prin țară.
Soluția cred că stă în gândirea liberă și multivalentă a persoanei. Americanii o numesc „open mindness”. Unora le place foarte mult s-o folosească, deși nu tot timpul aceasta reflectă punctul de vedere real al persoanei în cauză. Poate o folosec pentru că este la modă să fi „open minded”. Sau poate doar le place cum sună. Din umilul meu punct de vedere, o persoană care alege să pedaleze, are din start un bonus de 100 de puncte și promisiunea fermă că există mari șanse să se numere printre aceia cu mintea deschisă. Iar asta ar trebui să-i dea de gândit data viitoare când va pune rapid eticheta noului venit în grup, care pedalează evident pe o bicicletă ieftină.
Poate părea un apel la unitate, dar fraza în sine nu sună convenabil din punctul meu de vedere. Cred că este necesară o deschidere mai mare și o comunicare mai prietenoasă între bicicliști. Iar faptul că am dobândit în timp o inteligență desăvârșită, pe ale cărei culmi ne aflăm acum, în secolul 21, constituie un argument irefutabil în acest sens.
Pedalați cu spor alături de cei din jur!
Dragoș Mitroi
Editor-in-chief FreeRider.ro
Da! Felicitari pentru articol!
Sa traiesti maestre!
haha, eu ma confrunt in fiecare zi cu astfel de situatii 😀 sunt vazut la antrenamente prin diversele locuri in care merg si toata lumea ma intreaba cat m-a costat bicicleta de pot sa sar cu ea in asa fel :)) oare cand or sa ma intrebe cati ani, cate zile,nopti,ore m-am antrenat pentru a ajunge la asemenea performante?! e uimitor cum o achizitie scumpa iti poate eclipsa restul calitatilor/defectelor…
Mda cam asa am patit si eu cand mi-am primit cadou anul trecut o bicicileta care a fost a iubitului meu, de cand era mai mic. Mi-a dat-o mie pt ca era ff buna si stabila, si atat m-a interesat. Nu e de mega firma dar mergea ff bine. Apoi cand m-am laudat cu ea toti ma intrebau cu sclipiri in ochi „cat a costat si ce firma e?”. Cand am zis ca nu e de firma m-au zis un sec äh…bine”. Ästa mi s-a parut deja semi insulta. Adica io-s o fraiera.
Catodata, ar trebui sa ne bucuram doar pt faptul ca avem mijloace bune de facut miscare, de plimbat si socializat la aer liber. Nu e o intrecere de ego-uri.
That pana sa mi se fure bicla. :/
Dragoş nu te cunosc dar deja îmi placi.
Ai foarte mare dreptate cu ce ai scris. Am simţit asta pe pielea mea şi evit să ofer altuia acelaşi tratament.
Abia aştept următorul tău articol.
Succes!
Mulțumesc Gabriel. Mulțumesc tuturor pentru comentarii. 🙂
Am sa va povestesc o intamplare. Pe un traseu de la Cernica, plin de santuri si noroi am facut o plimbare cu un grup divers de ciclisti. Eu am o bicla medie. Ceilalti cam similare. Unul singur conducea un DHS. Bietul de el a incasat vreo 3 cazaturi. Si-a deformat o roata, si-a strambat ghidonul, s-a julit. In cele din urma a renuntat. Si repet, asta pe un traseu plat, fara prea mari dficultati. Bicla mea ma poate duce mai departe decat o pot eu duce. O bicicleta ieftina nu. Este simpla realitate.