Acum citesti
Zimbrăria Neagră XC Race Report: De două ori trei

Întrucât anul trecut Zimbrăria Neagră XC a însemnat pentru mine primul podium, după o grămadă de aventuri, anul acesta trebuia să îmi apăr centura, cum s-ar spune în box. Fapt pentru care am căutat să recreez condiţiile de anul trecut. Anume: m-am tuns numărul unu şi am purtat acelaşi tricou, primit cadou de la vajnicul Dodo, mai marele KTM Cycling Team. Am trecut uşor peste faptul că urma să concurez, printr-un concurs de împrejurări cu bicicleta de antrenament, KTM-ul Ultra Fire, socotind că dacă sunt în vână, sunt în vână şi pot birui cu orice tip de bicicletă.

zimb

Ajung astfel, din nou, la o problemă „spinoasă”, în lumea cicliştilor, discuţia dacă ai nevoie de o bicicletă de mii de euro pentru a putea fi podium. Părerea mea este că e bine să o ai, iar cea mai bună combinaţie este cea rider foarte bine pregătit, cu bicicletă foarte bună. Aşa, cum au fost primii clasaţi, Răzvan Jugănaru, cel mai rapid rider pe traseul lung, sau primii doi de la categoria peste 30, Fabio Gatoni si respectiv Ciprian Roșca. Că eu am fost al treilea. Caut scuze? Mai degrabă fac cercetare, pentru onorabilii cititori şi onorabilele cititoare Freerider aş spune. Concluzia mea, după ce am pedalat cu câteva biciclete, de la carboane de top la mountain-bikeuri înzestrate cu frâne în V, este că nu e vorba atât despre greutate cât despre reactivitatea cadrului bicicletei pe traseu şi de uzabilitatea dată de suma componentelor de pe ea. Ultra Fire este o bicicletă nici măcar din gama sport de la KTM, ci mai degrabă din gama recreaţională, care a făcut faţă cu furca ei SR Suntour onorabil pe traseu, dar, în multe situaţii, mai ales la trecerea în viteză peste denivelări, am simţit-o… inertă. Carbonul (Myroon Elite) în schimb, tresărea parcă la fiecare obstacol, ca un cal nărăvaş, de abia aşteptând să fie… biciut. Acum că am lămurit problema, să trecem la cursă.

Înainte de trecerea în off-road, concentraţi cu totii, ne-am luat, primii rideri, după maşina –deschizătoare de drumuri a Poliţiei care a  continuat însă prin Bucşani, fără vreun semn prealabil. Am reuşit însă să întoarcem şi să recuperăm până în fruntea plutonului, pentru a începe prima urcare. Aici,   m-am regăsit alături de Răzvan Jugănaru, Antonio Vieru şi Ciprian Rosca. E cumva ciudat să mergi după Răzvan Jugănaru şi mă întrebam cât va mai dura distracţia şi când va aprinde „Jughi”… afterburner-ul. Am intrat în pădure şi aici au apărut Fabio Gatoni, Daniel Sârdan şi surpriză, coechipierul meu, de la categoria superioară de vârstă, Răzvan Ilie, care urca de parcă ar fi mâncat jar! Se pare că din acest lanţ eu am fost veriga slabă şi deşi pulsul mi-a ajuns la 189 bpm, nu am fost în stare să îl ţin acolo prea mult, se pare, pierzându-i pe rideri. Faptul că la capătul urcării, pe un viraj, am intrat direct într-un buştean ce stătea şi el paşnic la margine de cărare, stă mărturie că măcar am muncit şi am încercat. Traseul a fost schimbat parţial faţă de cel de anul trecut, dar a rămas la fel de plăcut, cu zone virajate de mare viteză (40 – 50 km/h), câteva porţiuni de single trail, urcarea sufocantă printre tufişuri şi câteva pasaje mai tehnice. Porţiunile cu noroi au putut fi evitate în întregime, ceea ce făcea traseul mult mai alert şi ţinea riderul în priză. Pe aceste porţiuni am reuşit să-i prind din urmă pe cei doi rideri care m-au mai depăşit după primul grup de pe urcare şi am ales să pun şi eu întrebarea cheie, care, între noi fie vorba, mă amuză atunci când îmi e adresată: „La ce categorie eşti? Sub 30 sau peste 30?”. Am auzit răspunsul şi, brusc am simţit că întineresc: „La 14-18!”. Am mers cu primul rider dintre ei schimbând trena pe drumul de lângă rezervaţia de zimbri, de unde ne-am despărţit, tinerii plecând să se dueleze pentru victoria la tura scurtă.

Ei, şi aici am socotit eu că nu mai am şanse să-i prind pe primii, hotârând să merg cât mai… tehnic pe viraje. Mi-a ieşit o vreme şi Strava îmi e martoră că aş fi înregistrat la un moment dat prin pădure 54,1 km/h, problema este că m-am lăcomit cu gazul cu s-ar spune la motocross şi am intrat prea tare pe singura coborâre cu şleau la mijloc, pe care bine era să o abordezi pe deasupra, trecând pe lângă un copac. Poate ar fi fost mai bine să împing mai tare bicicleta în viraj, dar cumva modul „raţional” a preluat controlul, am frânat, dar asta a însemnat şi catapultarea mea din şa, în direcţia unui arbore. Am învăţat că există un control şi în asemenea situaţii „aeropurtate”, pentru că e greu de explicat în cuvinte, dar m-am „apăsat” pe partea dreaptă, reuşind să evit impactul şi aterizând în cărare. Bicicleta era ok, pipa puţin deplasată, am mulţumit Cerului şi am pedalat mai departe, până la finiş, unde am avut surpriza să aflu că am prins locul trei, Daniel Sârdan (a alergat şi duminică la Miercurea Ciuc) şi Răzvan Ilie (el e om de… Iron Man), cruţându-mă căci au preferat tura scurtă. Concluzia? Dacă voi alerga tot cu bicicleta de antrenament la tura lungă de la Geiger, nu va fi deloc uşor, dar de abia aştept data de 17 august. La Geiger aş merge şi cu o bicicletă cu frâne V-Brake, doar de dragul experienţei.

Material scris de către Marc Sandu

Vezi Comentariu (1)
  • Omule, imi place la nebunie cum scrii si chiar mai mult cum te dai. Felicitari pentru toata ambitia si energia asta de nestavilit pe care o ai !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

two + 7 =