A trecut mai bine de o săptămână de când am participat la Cupa “Max Aușnit”, unul din puținele concursuri de şosea pentru profesionişti şi amatori din România. Deşi este doar la a treia ediţie, la start au fost peste 200 de rutieri ce s-au luptat pentru marele premiu de 800 de euro, pe un traseu spectaculos de aproape de 90 de kilometri.
Dacă vă întrebați de ce numele de Cupa ,,Max Ausnit”, va spun că Max Aușnit a fost administratorul delegat a unei dintre cele mai mari societăți pe acțiuni care a existat în România înainte de instaurarea regimului comunist, Uzinele şi Domeniile de Fier din Reşiţa. Pe la jumătatea vieții a plecat în SUA, iar urmașii lui s-au reîntors în ţară şi, iată, promovează într-un mod deosebit ciclismul. După o încălzire „ca la carte”, m-am aşezat în prima linie de start, rezervată participanţilor înscriși la categoria Elite. Alături de mine erau cei mai buni rutieri din ţară, componenţi ai loturilor naţionale de şosea (Valentin Pleşea, Adrian Zamfir, Marian Frunzeanu, etc.), dar şi rutieri din Ungaria, pe care i-am văzut pentru prima dată la un concurs în România.
La ora 10 fix, s-a fluturat steagul de start, iar plutonul, cu rutierii unguri la trenă, a pornit pe prima urcare importantă a concursului. Nici atacurile lui Pleşa şi ale lui Frunzeanu nu au lipsit, astfel că, după doar 20 de km, plutonul era format din maxim 30 de rutieri şi aveam o medie de 40 de km/h. „Apele” s-au mai liniştit, iar pe următorii 20 de km am rulat grupaţi. Momentul decisiv al concursului a venit aproape de kilometrul 45. Îmi amintesc ca eram ultimul din plutonul fruntaş şi îi vedeam pe cei din faţă cum lansau atacuri. În câteva momente, în faţa plutonului se formase o evadare ce avea în componenţă 5 rutieri (Valentin Pleşa, Marian Frunzeanu, Atila Madaras şi doi concurenţi din Ungaria). Eram siguri ca este evadarea câștigătoare, dar în acele momente nu am avut puterea sa mă alături şi eu evadaţilor. Mai erau încă 43 de km până la final şi o urcare serioasă de trecut. Totuși, șansele ca evadarea să mai fie prinsă de pluton erau foarte mici, ţinând cont de valoarea rutierilor.
Cu 35 de km înainte de sosire, pluton din care făceam parte începea ultima urcare a concursului, cu o întârziere de 30 de secunde faţă de evadaţi. Atunci, Ștefan „Basso” Morcov a impus ritmul, astfel că unii rutieri au început să cedeze. Am reuşit să rămân până în vârf alături şi nu credeam că voi fi “rupt” pe coborâre. DA, aţi citit bine, am pierdut plutonul pe coborâre. Şoseaua era umedă în unele curbe şi am preferat să nu risc. Alături de mine a rămas şi Cristian Doicescu (Constanta Cycling Team). Până la final mai erau 25 de km, cu vânt din faţă.
Deşi experienţa m-a învăţat să nu renunţ până când nu am trecut linia de sosire, motivaţia mea scăzuse, credeam că podiumul era pierdut şi nu mai am nicio şansă. Totuşi, Cristian avea altă părere şi a impus un ritm bun. Colaboram foarte bine, astfel că din 500 în 500 de metri ne schimbam la trenă. Munca noastră a dat roade, iar cu 2 km înainte de finiş am reuşit să prindem plutonul fruntaş, unde îl vedeam pe Marian Frunzeanu, dar şi pe unul dintre rutierii unguri. Nu ne venea să credem ca mai avem o şansă la podium, eu la locul 3, pentru că Pleşa şi un alt rutier ungur au reuşit să ducă evadarea până la final, iar Cristi chiar la locul 1 (categoria 30-39). Mai era doar un kilometru până la finish, plutonul rula cu peste 50 km/h, iar 15 sportivi ne luptam pentru o poziție cât mai bună. Nici nu mi-am dat seama cum, în câteva secunde, treceam linia de finiş, pe locul 8, în mijlocul plutonului şi fără nicio şansă la câştigarea sprintului. Atunci mi-am amintit de marile sprinturi din Turul Franţei şi am înțeles cât de greu este să câştigi. În final, ţin să mulţumesc organizatorilor pentru acest concurs şi să-l felicit pe Valentin Pleșa pentru victorie. Chiar dacă nu am câştigat, pentru mine a fost o onoare să iau startul şi să mă lupt pentru marele premiu alături de cei mai buni rutieri! Jos pălăria!
O galerie foto cuprinzătoare poate fi găsită la această adresă
Material scris de către Georgian Popovici
