Cursele de primăvară au avut mereu farmecul lor. Clasicele, cu atât mai mult. Și chiar dacă vechimea acelor curse are mult de-a face cu atmosfera din jurul lor, cadrul în care se desfășoară și poveștile pe care le-au creat cântăresc cel puțin la fel de mult. Strade Bianche este o cursă cu un istoric subțire față de veritabilele legende Paris-Roubaix sau Turul Flandrei, dar are toate șanele să ajungă o clasică, asta dacă nu e deja socotită astfel. Însă în același timp mai este și o mărturie suplimentară, delicioasă și copleșitoare al spiritului ciclist italian. Acest sport n-ar fi la fel fără el…
Strade Bianche și-a consumat sâmbăta trecută cea de-a 8-a ediție, urmând un traseu 188 de kilometri. Nume importane s-au aliniat la start, de la Peter Sagan la Cadel Evans sau Alejandro Valverde. Nimic special până aici, mai ales pentru o cursă din categoria 1.1.
Dar cu ce diferă? Competiția are o particularitate a sa, și anume drumurile de pământ toscane, sterrati, practic versiunea locală a drumurilor de țară. Acum, particularitatea cea mai importantă din propoziția anterioară este cuvântul „toscan”. Toscana nu e o simplă regiune a Italiei. Toscana e o atmosferă care plutește peste acel petic de pământ care a dat lumii oameni ca Michelangelo sau Leonardo Da Vinci. Toscana este verdeața blândă dintr-o lună de martie, care acoperă dealurile molcome unde cresc viile ce dau naștere vinului chianti. E locul unde oamenii chiar folosesc acele sterrati prăfuite care fac timpul să încetinească, sfidând elegant viteza și eficiența rece și superficială a lumii moderne. Toscana e un univers propriu.
Și Strade Bianche e ca Toscana. E ca Toscana de frumoasă, de pasionantă și de captivantă. Finalul din Piazza del Campo din Siena e o altă lume. Siena, un orășel rupt din povești și așezat pe o colină, casa celei mai vechi bănci din lume încă în activitate, cu greu pare a fi locul unde o luptă încrâncenată își decide finalul. Dar Siena are darul de a face din orice un lucru splendid, mai ales când pășești în Piazza del Campo, străjuită de Torre del Mangia.
Cursa e în plină desfășurare. Norul alb al prafului ridicat în aer de rutieri se apropie de Siena. După urcările dure ale secțiunilor de sterrati, cu pante de până la 20%, crainicul anunță că un grup de favoriți s-a desprins. Exultă la aflarea veștii că italienii sunt bine reprezentați acolo, iar publicul e în delir. Dar Peter Sagan și Michal Kwiatkowski iau cursa în propriile mâini.
În toată piața se aude că Alejandro Valverde, Fabian Cancellara, Damiano Cunego și Roman Kreuziger au pornit pe urmele lor. Tensiunea de la linia de sosire se poate tăia acum cu cuțitul. Nu mai e niciun loc la televizoarele amplasate de organizatori la linia de sosire unde se difuzează cursa. Cei de pe margine își reglează obiectivele, își caută un loc mai bun, pregătesc aplauzele. Cu toții sunt pregătiți pentru a întâmpina învingătorul!
Kwiatkowski îl lasă în urmă pe Sagan. Polonezul e la turație maximă pe urcarea obositoare spre Siena. Iese după colțul unei clădirii care încercuiește Piazza del Campo. Soarele strălucește, precum tânărul campion al Poloniei. Ropote de aplauze curg și sunetul lor umple piața medievală. După sosire, copiii fug să îl atingă pe Kwiatkowski și cel mai norocos dintre ei îi primește bidonul. Puștiul e în culmea fericirii.
Rând pe rând sosesc si ceilalți.
Publicul e tot în delir și are toate motivele căci sportivii, acoperiți la fel ca bicicletele lor de un strat de praf alb, au fost cu toții eroi azi. Unii au plătit cu sânge, julindu-se de pietrișul ascuțit al steratti. Toți sunt epuizați, dar publicul nu se poate sătura de ei. Li se cer bidoanele sau măcar o strângere de mână. În piață sunt mulți copii care fac ciclism și fiecare dorește o bucățică de atenție de la idolul său.
Câștigătorii se urcă pe podium. Leșul Kwiatkowski își primește distincția și pe fundal rulează imnul Poloniei. Siena a mai găzduit o bucată de istorie…
