Dintr-o mică eroare ne-am trezit că de Paște vom avea doi invitați la 1KTM E-bike Experience. Când am redactat calendarul la început de sezon, nici prin cap nu mi-a trecut că în weekend-ul 14-16 aprilie ar putea fi chiar Paștele, așadar când Laura a făcut rezervarea, am trecut-o pe listă fără alte întrebări. La 3 săptămâni înainte de eveniment am revenit cu un mail încercând să-i reamintesc că în acel weekend este o sărbătoare de care posibil să fi uitat. Nicidecum, căci acesta era și scopul ei: să petreacă diferit. Cum majoritatea fuge în acele zile la părinți sau să petreacă timp cu familia, nu am mai avut alți amatori înscriși, așadar Laura cu prietenul ei Andrei ne-au avut la dispoziție pentru 3 zile pline. Și ce zile!
Ca de obicei, am stat un pic cu toporul vremii deasupra capului, mai ales în această perioadă capricioasă. Norocul a făcut să scăpăm de fiecare dată ca prin urechile acului, ba mai mult, să ne bucurăm și de soare, așadar din acest punct de vedere lucrurile s-au așezat ca la carte. În prima zi am pornit cu o țintă clară: să trecem de pragul de 1.300m. Bicicletele electrice au reprezentat mijlocul ideal de a ajunge acolo rapid, așadar vineri, în prima zi, n-am zăbovit prea mult și i-am dat la deal. Cum niciunul dintre ei n-au abuzat de motorul electric, am ajuns în vârf, la Strâmtu, cu o singură liniuță a acumulatorului consumată, ceea ce se întâmplă destul de rar. Ne-au acompaniat Andrei Bănescu, împreună cu încă un prieten, care s-au încăpățânat să dea drumu la motor și au urcat în același ritm cu noi, demonstrând de fapt că se poate urca la deal și cu un e-bike de 18 kg. Desigur, pe porțiunile extrem de abrupte a fost necesar puțin ajutor. Doar cu treaptă, Eco, atât.
Coborârea din Strâmtu se pare că i-a reamintit Laurei de un accident suferit anul trecut, când a căzut cu bicicleta, întreg evenimentul lăsându-se la acel moment cu urmări neplăcute. Astfel, ea a fost extrem de precaută, însă ceea ce a dovedit pe parcursul celor 3 zile, m-a impresionat. Nu mulți s-ar mai urca pe bicicletă după un astfel de accident și nu mulți ar avea ambiția să o ia de la zero, când vine vorba de reconstrucția încrederii în sine. Un model de urmat, zic eu. Cu toate acestea, în tura de vineri, spre final, Laura a fost extrem de motivată să coboare cu viteză după ce ni s-a arătat în cale leșul unei căprioare. Neștiind motivul pentru care biata rumegătoare a ajuns în drum, s-a gândit că cel mai bine ar fi să calce pedala, iar astfel, zic eu, a mai depășit un pic din frică. La finalul coborârii mi-a mărturisit:
-Mi-e frică de urși, d-aia am băgat viteză!
-Nu se arată urșii pe aici, o liniștesc eu și zâmbesc.
A doua zi am plecat direct spre Portăreasă, încercând să admirăm Iezerul cât mai de aproape. Și am reușit. Urcarea nu a fost chiar simplă, dată fiind zăpada care încă nu se topise prin pădure și nămolul rămas în urma ploilor torențiale, însă până la urma ne-am trezit sus în platou, unde natura ne-a așteptat cu un peisaj de vis. Ne-am așezat pe iarba moale și uscată, pe care n-am ezitat s-o compar cu o saltea Ikea din gama premium și am privit peisajul până când soarele a dispărut în nori. La peste 1.500 de metri e cam frig primăvara fără soare, deci am decis să ne întoarcem pe unde am venit. A fost o tură de 50 de km cu peste 1.000 de metri diferență de nivel, iar acasă am mai ajuns 2 din 5 liniuțe la indicatorul acumulatorului. Dovada vie că dacă vrei să faci efort pe e-bike, chiar se poate.
Pentru duminică lucrurile nu se anunțau deloc grozave din punct de vedere al vremii sau al temperaturii, dar ne-am încumetat să plecăm la drum. Ținta a fost Mățăul, cel mai înalt deal din România și Mateiașul, pentru a poposi pe marginea carierei. Pentru a urcă pe Mățău am ales una dintre cele mai agresive urcări, doar pentru a le arăta celor doi pe unde mă chinui până aproape de leșin cu bicicleta mea fără motor. Am analizat câteva capre și iezi în habitatul lor natural, apoi ne-am croit drum mai departe. În drum spre Mateiaș ne-am întâlnit cu un amic, de la Velopedia, care ne-a însoțit în pas de e-bike pe full-ul lui non-electric. Laura și Andrei au fost impresionați de prestația băiatului, dar ceea ce nu știau este că are un trecut serios în ale competițiilor, deci pentru el, așa cum mi-a spus, a fost un antrenament bun. Spre final, o ploaie cu stropi ridicol de mici și de agasanți și-a făcut prezența, așadar am fost nevoiți să-i dăm tare spre casă pentru a ajunge rezonabil de uscați. Și am reușit.
După cum vă spuneam, de atâta timp de când tot scriu despre aventurile mele cu turiști de prin zonă, fiecare ieșire are povestea ei. Învățăm unii de la alții și ne distrăm la maxim, căci se pare că această zonă nu poate trezi decât zâmbete, iar eu nu pot trezi decât râsete. Rețeta ideală pentru un weekend fain, care-mi amintește de fiecare dată cât de mult îmi place ceea ce fac, chiar dacă se întâmplă de Paște, în timpul săptămânii, în orice alt weekend sau chiar de ziua mea. Pe de altă parte, am rămas uimit de dorința Laurei de a se reîntoarce cu forțe noi pe bicicletă, iar dată fiind situația prin care a trecut, e-bike-ul a fost start-up-ul perfect. Nu în ultimul rând, am realizat că am parcurs cu cei doi trasee mai simple (exceptând diferențele mari de nivel), pentru a admira natura și nu pentru a ne pune tehnica la încercare, iar aceasta a fost o abordare pe care n-am luat-o până acum în considerare. Mă gândeam că toți vor experiențe pe urcări și coborâri zdravene, care să te facă să simți că trăiești. Dar iată, mai există și alte variante de a te întoarce fericit din tură, fără a stoarce ultimul strop de energie din tine. Iar asta pur și simplu mă bucură nespus.
Ne vedem în mai, la următoarea tură!
Pentru detalii despre cum poți veni cu noi în ture, te invităm să accesezi acest link.
