Carpaţi MTB Epic – Circuit peste trei munţi: Tătaru, Ciucaş şi Grohotiş

Circuitul acesta este un plan pe care îl am în cap de ani buni, dar de-abia acum l-am dus la îndeplinire, împreună cu Luci Mărculescu, născut în Vălenii de Munte, deci bun cunoscător al locurilor.

Traseul are aproximativ 90 km cu o diferenţă de nivel de 3120 m. Este un traseu destul de variat, care cuprinde foarte multe tipuri de teren. Are câteva urcări grele, push-bike-uri destul de multe dar în general bucăţi scurte dar şi multă coborâre pe teren tehnic, de la single-trail pe rădăcini până la coborâri abrupte pe drumuri rupte şi pline de grohotiş. Aş aprecia că traseul este perfect ciclabil în proporţie de 95%. Pentru cei mai puţin experimentaţi, de exemplu cei ce nu au probleme sa termine tura scurtă de la Geiger dar visează la cea lungă, dar si pentru cei ce vor să stea mai mult să admire peisajul, tura se poate face în două zile, cu cazare la Cabana Ciucaş, ocazie bună seara să faceţi şi o plimbare pe jos până pe vârful Ciucaş.

Traseul începe din Măneciu Ungureni, un loc potrivit de lăsat maşinile fiind în parcarea din faţa magazinului Mega Image, de unde se pot face şi ultimele provizii de drum. Se pleacă pe străzile din localitate, întâi în jos, iar apoi se face stânga spre baraj.

Se începe urcarea pe muntele Tătaru pe drumul ce traversează barajul. Drumul este şi unul istoric, el fiind calea principală de trecere a munţilor înainte să se deschidă drumul pe Valea Prahovei. Pentru că în creastă a fost multă vreme graniţă, acolo a funcţionat vama de la Tabla Buţii. Tot acolo s-au dat lupte grele în Primul Război Mondial, urmele acestora şi rămăşiţele adăposturilor şi tranşeelor fiind încă vizibile. De asemenea, tot sus în creastă a fost amenajat şi un cimitir şi un monument al eroilor căzuţi în aceste lupte, ambele foarte bine întreţinute.

Panta este la început domoală, perfectă de încălzire, combinată şi cu mici bucăţi mai plate. După câţiva km, un drum se lasă spre vale în partea stângă, trebuie continuat în dreapta, pe creastă. Cu cât câştigăm altitudine, cu atât mai aproape ne apare în zare creasta Tătaru. În faţă apare şi Ciucaşul şi în zare în stânga creasta înierbată a Grohotişului, cei doi munţi pe care urmează să îi traversăm.

Cu cât ne apropiem mai mult de creastă, piciorul pe care drumul urcă începe să devină din ce în ce mai abrupt, astfel că până sus trebuie luptat cu vreo 3 porţiuni destul de serioase, unde pe lângă panta mare, terenul bolovănos face înaintarea o provocare şi mai interesantă. Între timp, trecem pe lângă un izvor amenajat pe partea stângă de unde se pot reîmprospăta proviziile de apă.

Ajunşi într-un final în creastă, apar rămăşiţele fortificaţiilor. Din păcate, lângă acestea este amplasată o stână cu un număr impresionant de câini deosebit de agresivi, mare atenţie la aceştia, e de preferat să aşteptaţi să vină cineva să îi alunge.

De aici, drumul coboară destul de repede înspre pasul Boncuţa, de unde începe traseul din Munţii Ciucaş. Coborârea se face pe un vechi drum care a fost cam săpat de ape, ceea ce face să fie o porţiune destul de tehnică. Imediat ajunşi jos în drum, acesta se traversează şi se începe urcarea frontal pe partea opusă. Se urmăreşte traseul marcat cu bandă roşie. Urcarea începe prin poiană, foarte abrupt dar abordabil pe bicicletă. Se păstrează un drum de tractor. Se intră în pădure şi se păstrează marcajul. Aici, în special datorită noroiului şi a drumului deteriorat, va fi nevoie de câteva sesiuni scurte de push-bike, dar mai sunt bucăţi abordabile pe bicicletă. În finalul urcării, se ajunge pe o potecă foarte frumoasă care coboară uşor, întâi prin pădure, mai apoi prin iarbă, cu o privelişte frumoasă spre creasta Zăganului.  Traseul traversează din nou o stână cu câini un pic mai agresivi, dar ar trebui să fie cineva acolo. Apoi, traseul continuă pe un single-trail tehnic, presărat cu rădăcini şi bolovani, printr-o succesiune de pădure şi poieni, până deasupra cabanei Ciucaş, unde se poate face o pauză de realimentare şi rehidratare.

De la Cabana Ciucaş urcăm înapoi, păstrând direcţia spre stânga, pe poteca spre Cetatea Ţigăilor şi Vârful Ciucaş. După ce trecem pe lângă un mic lac, părăsim poteca turistică ce e prea denivelată pentru pedalat şi continuăm urcarea un pic mai în stânga pe un drum conturat prin iarbă. În dreptul Ţigăilor, începem coborârea pentru a le ocoli pe acestea pe traseul cruce roşie. Dacă tura a mers bine, se poate face un ocol şi peste Vârful Ciucaş, dar va trebui transportată bicicleta în spate aproape tot drumul. O variantă ar fi să rămână cineva cu bicicletele iar restul să facă plimbarea pe jos. Tura este totuşi lungă şi eu zic că e puţin probabil să fie timp de asta.

Traversarea pe sub Ţigăi este una dintre cele mai tehnice bucăţi, traseul fiind pe o potecă bolovănoasă, dar care permite aproape în totalitate parcurgerea coborârilor şi a porţiunilor orizontale pe bicicletă. Din loc în loc trebuie transportată bicicleta în spate, cea mai lungă porţiune fiind la ieşirea înapoi în creastă, unde se adună câteva minute bune de carry-bike.

Odată ce poteca devine mai puţin denivelată, se poate trece pe biciclete şi se ţine stânga spre poteca de pe traseul din Culmea Bratocea. Aici intrăm în cea mai spectaculoasă şi frumoasă bucată a traseului: un single-trail deosebit, la început vălurit, apoi mai mult în coborâre, care trece prin bucăţi lungi de ienupăr unde crengile acestor arbuşti ne vor mângâia picioarele. Pe final, poteca începe să coboare din ce în ce mai abrupt spre pasul Bratocea. Doar câteva pasaje scurte necesită să ne dăm jos de pe bicicletă, un pic mai mult chiar înainte de releul de la care intrăm pe drum forestier până în pas, la drumul naţional.

Din Pasul Bratocea, traversăm şoseaua şi imediat pe partea opusă începem urcarea în Munţii Grohotiş, pe marcajul bandă roşie. Drumul este destul de abrupt la început, dar practicabil pe bicicletă, dar devine destul de repede mai domol. Chiar înainte de ieşirea din pădure în păşunea alpină, pe dreapta, este un izvor un pic în vale. Ar fi bine să se facă aprovizionarea cu apă, căci nu prea mai sunt izvoare pe drum.

Urcarea continuă destul de domol pe drumul de creastă, doar înainte de vârful Bobul Mare fiind nevoie să tăiem câteva serpentine pe care a crescut vegetaţia. Totul merge pe bicicletă, deşi iarba face înaintarea dificilă şi pe bucăţi scurte e mai eficientă descălecarea pentru câţiva metri.

Odată ajunşi sub Bobul Mare, drumul de creastă începe să coboare, ocolind vârful Grohotiş, dar ca orice drum de creastă conţine şi destule urcări, nu foarte grele. Pe drum sunt şanse de întâlnire cu turme de oi şi câini, dar nu am avut probleme deosebite cu aceştia. Se continuă drumul tot pe creastă, cu vedere foarte frumoasă atât spre est spre Tătaru, pe unde am urcat dimineaţă, iar mai departe spre Siriu şi Penteleu, cât şi spre vest unde se pot admira Baiului, Neamţului, Bucegii, Postăvaru şi Piatra Mare.

Creasta o părăsim de pe Vârful Rădila Mare, de unde ţinem un picior care coboară spre Schiuleşti şi Slănic. Piciorul este marcat cu bandă albastră spre Slănic, dar marcajul este destul de rar.

Prima bucată după creastă este un drum bolovănos şi foarte abrupt care e o adevărată provocare de downhill. Dacă veţi reuşi să coborâţi tot pe bicicletă, satisfacţia va fi garantată. Apoi, urmează o urcare scurtă dar criminală pe iarbă, după care se prinde drumul de pe picior. Se ţine drumul şi, după o porţiune prin pădure, în următoarea poiană, lângă o stână, drumul se pierde uşor în iarbă. Trebuie ţinută varianta cea mai apropiată de creastă, pentru că acesta virează la un moment dat brusc stânga, traversează creasta şi continuă în partea cealaltă. Noi am căutat un pic drumul în zona asta, acum se poate profita de track-ul cu drumul cel bun.

După creastă, drumul începe să coboare prin pădure, alternând bucăţi mai lejere cu bucăţi cu bolovani şi mici porţiuni cu noroi. Evident, fiind un drum pe un picior, este presărat şi cu câteva urcări tari. Bolovanii şi şleaurile ne ţin în priză multă vreme, până jos în Schiuleşti, o coborâre lungă şi foarte tehnică.

Din Schiuleşti, am încercat şi am reuşit să găsim o variantă de întoarcere în Măneciu evitând asfaltul şi drumul naţional. Printre altele, înspre Homorâciu, drumul trece peste o punte de scânduri foarte interesantă. Ieşim în asfalt la doar 1 km de Mega Image-ul unde am lăsat maşinile, după o tură adevărată de MTB. Sincer, după o astfel de tură toată lumea va avea parte de o îmbunătăţire a tehnicilor de coborâre pe teren tehnic, garantat!