„În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale”…
Aruncându-mi privirea pe Google Earth văd, între Băişoara şi staţiunea turistică Muntele Băişorii din masivul Muntele Mare, valea Vadului şi mă întreb dacă vreo mamă îl mai aşteaptă pe fiul ei într-o căsuţă de lângă vad, ca în poezia lui Coşbuc. Aşa că într-o sâmbătă de mai timpuriu încalec Focusul şi o iau spre Băişoara, pe la Luna de Sus la stânga, tocindu-mi întâi gumele pe asfalt (aşa-mi trebuie dacă n-am fost în stare să-mi iau maşină!).
Pe drum, după Săvădisla, trec pe lângă ilustrarea unei alte mari creaţii a liricii româneşti surprinzând momentul în care baciul moldovean era fără tovarăşii ce aveau să-i ia gâtul iar mioriţa încă fără darul vorbirii păştea anonimă alături de celelalte ovine.
Mai încolo, înainte de Liteni, zăresc un bade bio aruncând chimicale bio, pe cultura lui bio în timp ce releele de pe Piatra Mare (ce străjuiesc cetatea Lita) transmit în eter ştiri despre cât de bio sunt produsele noastre de la ţară.
Apoi, înainte de defileul Băişorii, admir verdele crud al dealurilor tunse regulamentar dar cu câte un smoc de pom(i) rămas rebel.
Din localitatea Băişoara părăsesc în sfârşit asfaltul şi o iau pe drumul industrial prăfuit ce merge către mina Maşca unde amatorii de ruine pot admira rămăşiţele industriei comuniste care nu mai duduie demult aşa cum duduie industria contemporană de nu mai auzi cum creşte nivelul de trai.
Cu urechile obosite de foste, actuale sau viitoare zgomote savurez liniştea satului Maşca picotind în verdeaţă şi mă opresc pentru câteva clipe pe o băncuţă sub un cireş să-mi ronţăi covrigeii. Din Maşca cobor printr-un tunel vegetal în satul Valea Vadului de unde începe urcuşul, surprinzător de lejer, pe valea Vadului până la Muntele Cacovei.
Drumul forestier urmăreşte firul vuitor al apei cu vaduri repezi, căscioare părăsite sau încă locuite de mame ce-şi aşteaptă copiii plecaţi departe, oameni calzi care salută dornici să schimbe o vorbă cu tine, câini ciobăneşti lăţoşi cu staturi impresionante ce coboară în drum cu intenţii paşnice („nu le mai da domnule de mâncare că se învaţă prost”…), cai albi care pasc pe pereţi verzi, izvoare sau fântâni limpezi ce mai ies la plimbare pe drumul şerpuind agale între versanţii împăduriţi (ciudat, nu se auzeau drujbe!)…
Şi „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume” (vorba Sorescului), li s-a spus, valea Vadului.
Odată ieşit din pitoreasca aşezare Muntele Cacovei nori vineţii iau locul soarelui şi urcuşul începe să aibă crize de personalitate. Ajuns la vadul în care drumul se scutură de praf, mă fac frate cu puntea şi căzând prea tare pe gânduri ce direcţie să urmez, îmi tumefiez orientarea şi o iau pe drumul cel mai contondent şi evident greşit (de la vad luaţi-o înainte, nu la dreapta cum am făcut io !). Zăresc la un moment dat steagul Finlandei pe un brad, semn că pe-acolo dau de civilizaţie dar încă sub imperiul gîndirii fracturate, abandonez traseul respectiv şi o iau pe nişte urme de ATV-uri care se pierd într-o brambureală de brazi prăbuşiţi la ultima furtună, şi pâraie lăbărţate în mai multe braţe. Mă întorc aşadar la crucea albastră ca să dau piept la propriu cu o foarte abruptă şi lungă împinsătură de bicicletă.
Gâfâind ca o locomotivă cu aburi, ud leoarcă de transpiraţie (deşi afară temperatura scăzuse simţitor odată cu creşterea altitudinii şi ploaia ce începuse) ies într-un final la o pensiune din staţiunea Muntele Băişorii unde turiştii îmbrăcaţi bine cu plovere sau treninguri se uită ciudat la arătarea roşie la faţă în pantaloni scurţi şi tricou. Mulţumit că am ajuns totuşi unde voiam (dar pe cu totul alt drum decât planificasem), îmi mănânc sandwichul pe terasa pensiunii stând cu inima cât un purice de frica ANAF-ului (draga mea soţie uitase să-mi dea bon fiscal pentru mâncarea din rucsac).
Urmează o coborâre lungă pe asfalt, abruptă în prima parte până în localitatea Muntele Băişorii (atenţie la nisipul de pe margini care-ţi fură roţile la frânări bruşte şi la traficul auto!), cu privelişti frumoase spre abruptul Bedeleului sau casele împrăştiate pe munte ori înşirate de-a lungul văii Vadului pe care am urcat. Apoi, însoţind valea Ierţii, panta devine lină şi drumul este cufundat în verdeaţă, cu case pitoreşti, garduri cocoţate pe pante abrupte, izvoare cu apă rece, fabrici de miere sau capre şi ţapi (nu de bere) ocupând drumul pentru cine ştie ce revendicare.
Trec în sens invers prin localităţile Băişoara, Săcel, Liteni, Lita şi oprindu-mă pentru hidratare în capul coborârii spre Săvădisla, constat că baciul moldovean întâlnit la dus şi-a împlinit între timp destinul tragic iar cei doi baci uneltitori îşi privesc mulţumiţi turma sporită fraudulos de lângă un Jeep nou achiziţionat probabil din vânzarea oii turnătoare, a fluieraşelor, şi a cânilor ce puteau eventual să-i incrimineze.
Şi fiindcă românii sunt cunoscuţi lumii ca buni gospodari, puţin înainte de Cluj, admir frumoasele case renovate şi pensiunile ungureşti din Săvădisla precum şi simbolul strofocării constructive din ultimii 25 de ani pe plaiuri Transilvane, autostrada A3 (denumită astfel după formatul omonim de hârtie cu care se poate compara ca lungime).
Ajuns acasă descalec o şa şi, rapid ca un adevărat ardelean (pentru cine a uitat, întâmplările sunt de la începutul lui mai), v-am spus povestea aşa!
Câteva cifre pentru amatorii de statistici cu amendamentul că sunt relative, ele rezultând dintr-o însumare a datelor oferite de gps-ul telefonului (care a făcut grevă spontană de două ori pe parcursul deplasării) şi completările de pe Google Earth:
• traseu: Cluj- Luna de Sus- Vlaha- Săvădisla- Lita- Liteni- Săcel- Băişoara- Maşca-Valea Vadului- Muntele Cacovei- staţiunea Muntele Băişorii- Muntele Băişorii sat-Băişoara şi retur
• distanţa: 85 km de la capătul Mănăşturului
• timp: 9h:30′ cu pauze de poze, masă, socializare cu localnicii şi câinii acestora, rătăcire, împins bicicleta, gâfâit, etc…
• altitudine maximă: 1353 m
• altitudine minimă 336 m
• urcări cumulate: 2550 m
• pantă maximă la urcare: 27 %
• pantă maximă la coborâre: 20 %
Material redactat de Mircea Purdea.
