Acum citesti
Un weekend la curse MTB: de la Zimbrăria Neagră XC, în creierii munţilor, la Maratonul Bucegilor

Dacă e sâmbătă, e musai să fie Zimbrăria Neagă XC şi pentru că tot urma să ajung în apropiere de Tâgovişte, la o aruncătură de… şa e Padina, ba chiar Padina Fest, cu al ei Maraton al Bucegilor. Iată de ce am fost nevoit să renunţ la bălăuritul pe CFR, am împrumutat o maşină de la un prieten şi am trecut la …program!

O dimineaţă fierbinte de august, un drum ce şerpuieşte leneş printre sate de câmpie şi iată-mă ajuns în idilicul Bucşani, situat chiar la poalele primelor dealuri care cresc înspre Carpaţi. Deşi a fost vorba despre prima ediţie, Zimbrăria XC nu a dus lipsă de concurenţi, în jur de 250 de participanţi strângându-se pe stadionul de fotbal al Bucşanului, mulţi fiind veniţi la categoria Family. Ca de obicei, nu m-am înghesuit să fiu în prima linie la start, am ascultat cu luare aminte indicaţiile organizatorilor care ne-au atras atenţia cum să ne ferim până şi de căpuşe – cu creme parcă, am oftat puţin când s-a amânat startul, dar ăsta să fie tot baiul, că alte reproşuri nu pot face tinerei echipe de la „pupitrul” concursului.

Am pedalat de zor prin comună, după maşina de poliţie, apoi am ajuns pe macadam, unde am constatat cu satisfacţie că noua mea furcă, Rock Shox Tora pe arcuri, o soluţie de criză oarecum, chiar funcţionează! „Răposata”, RST Gila Pro mă facea să cred că nu mai îmi place MTB-ul, deoarece îmi dădea nişte şocuri în braţe şi în corp, de parcă aş fi pus mâna pe un gard electric. Tot cu satisfacţie, am constatat că îi vedeam pe primii rideri din plution şi îi dădeam tare să-i prind din urmă şi ca să păstrez nota pozitivă, de data aceasta, pe urcare, nu am mai fost înghiţit ca de obicei de fluxul de ciclişti care veneau din spate. Dar, cineva îmi răsufla în ceafă în tot acest timp, mă întorc şi cine să fie, Leo Barbu, amicul meu de la Argeş Winter Race, un fan al călătoriilor cu trenul la cursele de biciclete. Nu am putut decât să mă bucur şi i-am continuat amândoi pe coborâri, pe nişte urcări cu efect de seră din cauza tufişurilor încinse de soare, dar şi pe single trails care îmi bucură sufletul deoarece îmi aduc aminte de enduro.

Totul mergea aşadar foarte bine, traseul, dintre care o bună parte forestier a semănat binişor cu cel de la Prima Evadare, ceea ce îmi convine, pentru că… asta cunosc, cu asta defilez! M-am apropiat chiar de Valentin Paşa (Lotus Bike), ocupantul locului III la 30 – 39 şi ne-am „hârjonit” puţin. Singurul punct mai ciudat din traseu a fost un şant care te aştepta cu o punte pe care încăpea doar o bicicleta, rezultatul, un rider în respectivul şant – cred că ăla era locul meu, dacă nu îl „marca” concurentul mai rapid şi Ştefan Anghelache (Nomad Merida) rezolvând o pană. Nu peste mult timp îl observ şi pe Ştefan Morcov (CS Bikers Team) meşterind tot la o… pană, însă repede am fost prins din urmă de dânsul!

Mă simţeam intrat în „Zonă”: trăgeam de pedale fără a simţi că asta îmi ia din energie, din contră cheful de dat îmi venea mai tare şi mai tare. Totuşi, un colţisor din creierul meu nu era chiar total pregătit pentru atac, deoarece am intrat într-un şleau îngust, care m-a dat jos de pe bicicletă. Ghidonul s-a pliat de data asta la 90 º şi după ce l-am păcălit să se pună la loc, surpiza, roata faţa avea cel mai groaznic opt văzut vreodată. După ce am văzut că discul de frână era ok, am continuat însă starea de beatitudine, ia-o de unde nu-i! Au mai trecut trei ciclişti de mine, am greşit puţin traseul şi nu din cauza marcajului şi colac peste pupăză, au început să mă încerce crampele, şi nu din cele musculare, astfel că toată cursa s-a transformat în ideea fixă de ajunge la toaletele ecologice montate în Bucsani. Noroc cu adrenalina asta, m-a mai mobilizat pentru ultima porţiune, o „legătură” destul de plată, unde Ştefan Anghelache m-a depăşit, iar „the new and improved” Leo umfla conştiincios un cauciuc. După ce am observat puţin tehnica foarte bună a lui Anghelache pe viraje, reintrat în Bucşani, am reuşit să sprintez, recuperându-mi preţioasa poziţie şase la categoria 30 – 39. Să fie oare pentru că obişnuiesc să îmi închei antrenamentele cu un sprint? La finiş, bucurie mare, Leo Barbu prinde primul său podium, locul trei la 14 – 18.

Intermezzo tehnic

Problema devenise acum remedierea problemei la roata faţă. Leo mi-ar fi împrumutat-o pe a lui, dar avea disc de 160 mm, iar Boommax meu e dotat cu un disc de 180 mm. Cum nu am găsit pe nimeni care să îmi poată face roata, am decis să mă întorc în Bucureşti, unde am ajuns chiar la Hyper Sport, în Băneasa. Acolo, altă surpiză: janta deplasată cu câţiva centimetri, spiţele înmuiate pe o parte, rigide pe cealalta, numai bună de aruncat, ceea ce nu mă mira după atâtea curse. Janta e X6, vă daţi seama că o căutare pe Google nu prea ajută, chiar dacă adăugaţi „MTB” sau „Rim”. Se impunea aşadar o jantă nouă şi îi mulţumesc pe această cale mecanicului de la Hyper Sport care a stat peste program să o monteze. Cu toate aceste încurcături, am ajuns noaptea la Padina, iar hărmălaia de acolo, ne-a trimis urgent pe mine şi pe prietena mea la Peştera, unde am pus cortul lângă clădirea telecabinei. A doua zi de dimineaţă mi-a picat mie fisa că noua jantă a impus montarea unei camere pe valvă Presta, iar eu aveam la mine pompă şi două camere cu valvă auto… Nu-i nimic, mi-am spus, lasă că nu fac pană şi dacă fac pană, fac pe spate şi m-am prezentat la start la…

Maratonul Bucegilor

Nu m-am mirat să dau de amicii mei Vali şi Ştefan la start şi nici de Maus, dar de data aceasta acolo mai era şi o linie „solidă” de rideri în tricouri Giant, după cum şi Nomad Merida şi DHS-ul primiseră întăriri. Parţial, venisem cu maşina pe traseu, Lacul Bolboci şi Cheile Tătarului, aşa că îmi propusesem să fiu cât mai în gardă, deoarece coborările pe forestiere pietroase te pot trage în păcat, adică să uiţi de frâne şi asta de la o vârstă nu mai e aşa de indicat. Ce mă durea acum nişte ani zece minute, acum doare zece zile, dacă îmi permiteţi o glumă…

Oricum, odată dat startul, am intrat într-un ritm foarte rapid, am avut de făcut o buclă ce trecea tocmai prin „Padina Fest” şi a fost o experienţă nouă să ai atâta amar de public pe margine care te încuraja frenetic sau îţi striga să sari, la trecerile peste podurile de beton. E chiar puţin înfricoşător pe un macadam tare ca piatra, pe care toată lumea căuta să se poziţioneze cât mai bine: Marius Petrache (Sidi – Felt MTB Team) a trecut „rachetă” prin stânga, iar pe prima urcare, Maus – Marius Ionaşcu (DHS Tibiscus), a plecat şi el, „cu treabă”.

Întrucât coborârea de „revenire” în tabăra Padina Fest, a pus ceva probleme concurenţilor din faţa mea,  am încercat să profit de inerţia căpătată şi am prins, cred, al doilea pluton, care se deplasa ca un escadron de avioane de vânătoare, în picaj pe drumul ce cobora uşor. Nimeni nu voia să îşi cedeze poziţia, ba chiar un rider din faţa mea a şters un domn ce poate fi încadrat în categoria ascultătorilor de muzică pop cu infulenţe orientale, ce înţepenise chiar în mijlocul unui viraj, să tragă în chip cicliştii. Acum, cei care au răbdarea să mă citească ştiu că nu sunt genul să mă vaiet, nu cred că ajungeam cu văicaăreli la doisprezece curse de MTB, nu mă consider vreun expert, dar combinaţia de drum circulat de maşini, cetăţeni hrănindu-şi stomacul cu gratare iar sufletul cu un anumit gen de muzică, împrăştiaţi pe margine şi ciclişti trecând în viteză, mi se pare destul de instabilă.

Vorbesc prostii, ce nebunie mai e şi la căţărările din Turul Franţei, atât însă că acolo oamenii probabil şi respectă interdicţia de a circula cu maşina… În fine, acum am timp să filosofez, pentru că de abia am ajuns pe la Lacul Bolboci, că am auzit în spate cum se sparge ceva, şi a sunat de parcă ar fi scăpat cineva o ladă cu sticle pe scara blocului, am calculat rapid că nu putea fi decât şaua şi aşa a şi fost: şurubul care strânge braţele şeii pe tijă s-a hotărât că e timpul să cedeze, provocându-mi primul abandon tehnic de când am îmbrăţişat aventura ciclismului. Se întâmplă însă şi la case (mult) mai mari şi nu am putut decât să mă minunez căci întors  în tabară, de abia am apucat să mă schimb, să înfulesc un pepene, să mă jelesc prietenei, că am şi auzit MC-ul anunţând primii sosiţi, în ordine, Kelemen Arpad, Marius Petrache, Răzvan Jugănaru… Felicitări lor şi celorlalţi ciclişti care au alergat la Maratonul Bucegilor şi sper ca anul viitor să mă delectez şi eu cu înălţimele lor ameţitoare.

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

9 − three =