Buna din nou!
In weekend-ul care tocmai a trecut am avut placerea de a participa,in premierea pentru mine, la doua competitii de Mtb si anume Transilvania Bike Trails Race de la Viscri( Crit) sambata si maratonul de la Miercurea Ciuc. Cei de la FreeRider m-au ‘somat’ (:D) sa va povestesc cate ceva despre cel din urma maraton, adica cel de la Miercurea Ciuc.
Ajunsi sambata seara cu Merida-ul curat si lantul gresat in Miercurea Ciuc dupa un drum destul de scurt (100km) de la Crit, ne-am cazat la Hotel Park in echipa completa adica Iulia , Tymy si cu mine. Dupa o masa, ca zic asa imbelsugata (eram in Ciuc, intelegeti voi), am mers la somn – care nu strica niciodata, mai ales dupa o cursa de mtb. Duminica, dupa o scurta incalzire, ne-am aliniat la start urmand ca toti participantii de la traseul lung sa plecam la 10 fix, cu 15 minute inaintea celor de la traseul scurt (good job!). Startul a fost neutralizat, in spatele unei masini care a mers intr-un ritm bun, asa incat pana la momentul startului propriu-zis am ramas intr-un grup mai restrans.
Nestiind prea multe despre cat de dificil va fi maratonul si fara sa fi studiat in prealabil graficul cu diferentele de nivel, nu am pregatit o strategie, dar mi-am propus sa astept prima urcare si sa vad cum simt efortul, urmand sa decid in cunostinta de cauza. Mai mult, sambata la Crit am realizat ca sunt departe de a fi refacut dupa Transalp, pe deasupra se aduga si oboseala acumlata sambata, dar cum zice vorba ,,bine a fi, nu-i stres”.
Revenind la cursa, pe prima urcare Ferencz porneste destul de tare asa ca decid sa-l urmez, insa la scurt timp imi dau seama ca ritmul impus de acesta e putin prea ridicat pentru mine, moment in care o las mai incet si incerc sa gasesc un ritm mai confortabil. La scurt timp ma ajunge Madaras Attila si ma pozitionez in spatele lui in speranta ca-mi va pica mai bine ritmul dus de acesta. Gandit si facut. Lucrurile arata mai bine in spatele lui Atti, asa incat impreuna plecam in urmarirea lui Ferencz care luase cam jumatate de minut avans, insa care era in raza noastra vizuala in majoritatea timpului. Fara prea mult efort il ajungem din urma pe Feco (undeva la o ora dupa start) si continuam in grup traseul care devenise destul de accidentat pe anumite portiuni.
Undeva din momentul asta ritmul cursei scade destul de tare, insa nestiind exact unde ma aflu pe traseu si ce urma, decid sa raman in grup. Suprafata de rulare alterna intre iarba cu urme intarite de animale, pietris si portiuni batut de pamant. Toate modificarile astea solicita musculatura diferit si impun oarecum o anumita cadenta, asa ca decid sa merg cu cat mai putina risipa de energie (probabil singurul lucru la care cred ca ma pricep) urmand sa vad daca ceilalti fac vreo miscare. In varful cel mai inalt al traseului, undeva la kilometrul 35, ma opresc sa pun apa in bidoane iar baietii de la organizare, pe langa ca se misca repede imi ung si lantul, lucru care ma surprinde in mod placut. Dupa, urmeaza o perioada in care ne asteptam pentru a ne regrupa si pentru a porni impreuna pe coborare. Aici, la fel ca in restul cursei, decid sa merg mai incet si mult mai atent pentru a nu risca o pana sau vreo alta defectiune la bicicleta, decizie inspirata avand in vedere probleme pe care am auzit ca le-au avut alti concurenti.
Undeva dupa inceputul penultimei urcari realizez ca am ramas singur cu Attila, asa ca dupa inca o oprire la punctul de alimentare de la kilometrul 55 plecam impreuna intr-un ritm mai mult decat confortabil. Stiind ca pot sa merg putin mai repede pana la final, decid sa mentin ritmul si pe portiunile mai abrupte, moment in care ma desprind putin cate putin de Atti. De aici urma inca o coborare si o urcare scurta, dar mai abrupta, asa ca daca era sa fac un efort suplimentar acum era momentul. Din pacate pe coborare pierd vremea in urma unui motociclist care ruleaza mai incet in fata mea si care prin praful ridicat imi ingreuneaza sarcina. Cu noroc, ajung repede pe ultima urcare care spre surpinderea mea devenea tot mai abrupta si se termina intr-un pushbike. Nimic foarte greu, insa nu stiam exact cat de tare sa o abordez pentru a mai avea energie in cazul unui sprint la final.
Ultima coborare se facea pe un traseu de downhill, chiar fain, mai abrupt si mai tehnic in prima parte, dar mai deschis si mai rapid in cea de-a doua. O las mai usor pe coborare si ajuns pe asfalt accelerez cat pot de tare nestiind exact ce distanta mai era de parcurs si ce avans aveam fata de Atti. Trec linia de sosire cu un timp de 3 ore si 14 minute cu aproape doua minute in fata lui Atti, care la randul lui reuseste sa ajunga in fata lui Kelemen care recupereaza bine si probabil vine in forta de pe coborarea “de casa”.
Astea fiind spuse, am incheiat un weekend in care pe langa ca am reusit sa fac ceea ce imi place, adica sa pedalez, am facut-o si putin mai repede ca restul. Din pacate oboseala de la Transalp se simte neasteptat de tare chiar si acum, asa ca voi pune accentul pe recuperea in perioada urmatoare in caz ca intereseaza pe cineva asta! (:D)
Ne vedem la Geiger daca nu murim de cald.
Material editat de Robert Dobai.
