Robert Dobai despre experiența la DHS Corvin Maraton

Mă gândesc la weekendul care tocmai a trecut și la evenimentul la care am participat, adică DHS Corvinul MTB Maraton, dar mi-e greu să scriu ceva foarte scurt și la obiect.

Ca să încep cu începutul voi zice că am mai fost la acest concurs în 2012, pe o vreme tropicală cu o grămadă de grade și un traseu foarte arid. Din păcate atunci am făcut prea multe pene, așa că am abandonat și n-am apucat astfel să-mi formez o opinie completă despre traseu, organizare și toate cele, însă pot spune cu siguranță ca n-am rămas impresionat.

Anul acesta am decis să particip din nou văzând că se va ține și un concurs de XCO cu o zi inaintea maratonului, ocazie bună să bifez două curse și cel puțin un antrenament de intensitate mare. Sâmbătă dimineața parcurg traseul de xco de căteva ori, un traseu atipic în jurul castelului, scurt și foarte întortocheat, care parcă mă duce cu gândul mai mult la un concurs de cyclocross… Au existat si două treceri peste un râu și câteva rampe din lemn. Per total un traseu interesant, într-un cadru special și cu siguranță un traseu unic în România. Startul se dă cu întârziere de cel puțin 20 de minute cu toți participanții la un loc pe un traseu care îți lua cam 5-6 minute să-l parcurgi. Cred că orice organizator care doar a asistat de pe margine vreodată la o cursă de XCO știe ce înseamna să pornească sportivii de la elite împreună cu fetele.

Pentru cei care tot nu au înțeles, formula descrisă mai sus presupune ca sportivii de performanță, care participă la multe curse de XCO în România și afară, poate etape de Cupă Mondială sau alte evenimente internaționale de amploare, să încerce să concureze unul cu celalălalt pe o potecă a cărei lațime rulabilă nu depașește decât foarte rar 50 de cm, cu zone unde trebuie să ai o anumită viteză și trasă ca să poți trece, unde fiecare greșeală costă secunde importante, toate astea în timp ce pe același traseu rulează paticipanți care ies de două ori pe săptămână la plimbare pe dealurile de lângă casă. E ca și cum niște cai se întrec într-un labirint în același timp în care broaștele țestoase au decis să vadă cum arată labirintul… Nu cred că mai are rost să vorbesc despre riscuri și stres inutil pentru toți cei implicați, fără vreo vină de partea celor mai lenți a căror pasiune poate nu se ridică la cotele sportivilor mai răsăriți.

Din păcate, cursa mea se termină mult prea repede deoarece fac pană la una dintre trecerile peste râu, la fel ca majoritatea concurenților, însă spre deosebire de cei cu care concuram nu dispuneam de un set de roți de rezervă care să-mi permită să continui… La fel pățesc și coechipierii mei așă că nu ne rămâne decât să privim de pe margine restul cursei.

În noaptea de sâmbătă spre duminică se rupe cerul peste Hunedoara și dealurile din jur și undeva într-un colț al minții presimt că avea să urmeze ceva neplăcut, însă îmi pun speranțele în organizatori și faptul că vor ține cont de niște lucruri elementare atunci când organizează o cursă pe un traseu în câmp cu un sol care în contact cu apa devine foarte repede argilos asemenea lutului… Startul la maraton se dă separat, prima dată tura lungă și mai apoi tura scurtă, lucru pozitiv din punctul meu de vedere. Din păcate startul e întârziat cu 30 de minute așa că programarea unei încălziri decente care să se termine fix înaintea pornirii iese din discuție din nou.

După start, pe prima urcare, lucrurile arată încă ok, solul e decent iar cauciucurile nu se încarcă excesiv cu noroi. Reușesc să mă desprind puțin de principalii adversari, Attila Madaras și Tudor Oprea, însă inaintea primului punct de alimentare se termină brusc distracția. Solul devine catastrofal de lipicios, iar cauciucurile refuză să se mai învârtă datorită noroiului acumulat la podul furcii și în cadru. Nu-mi rămâne altceva decât să fac push bike prin pădure, paralel cu traseul și după ce reușesc să-mi curăț cât de cât bicicleta, merg ca un bețiv care caută ceva prin pădure, doar ca eu căutam iarba si solul cu frunze ca să mai pot să stau și pe bicicletă, nu doare pe lângă. Ajuns la primul punct de alimentare le explic celor de acolo (care aparent nu aveau nici cea mai mică legătura cu mountain bikingul) că în condițiile date nu se poate continua și că ăsta nu e mtb… e o prostie. Spre suprinderea mea cineva îmi confirmă cele spuse, dar fără nicio reacție ulterioară decid să merg mai departe… nu știu de ce. După 50 de metri mă blochez din nou… e clar, cauciurile Ikon de 2.2 cu 57 de mm lățime și angrenajul cu doua foi nu vor face față la așa ceva. Sunt ajuns de Attila și Tudy așa că alerg după ei și mă pun pe bike acolo unde pot. Îmi dau repede seama că transmisia cu o singură foaie si cauciucurile mai înguste ale celor doi sunt mult mai adecvate pentru condițiile astea. Orice tentativa de a merge pe bike se soldează cu un chainsuck și cu o spaimă că voi rupe lanțul. Urma un push bike day în toată regula…

Undeva pe la kilometrul 16 cursa se transformă într-o ieșire cu cercetașii, cu diferența că noroiul de pe pantofi ne face să arătăm ca niște hobbiți, cu biciclete pe post de rucsaci, hobbiți care caută iarbă… și nu ca să o fumeze ci ca să mai poată folosi rucsacii, adică bikeurile, ca mijloc de deplasare. Fiecare întâlnire cu câte o persoană din organizare se termină cu o pauză de 10 minute, toți ne spălăm bike-urile cu Borsec și povestim în glumă despre evenimentul ăsta la care participăm. Le sugerăm în repetate rânduri celor cu care ne întâlnim pe traseu atât eu, cât și Tudy, că ar fi cel puțin indicat să dea un telefon la organizator să scurteze traseul sau să facă ceva, deoarece situația devenea penibilă. Din păcate din nou nicio reacție din partea celor în cauză așa că pornim mai departe să cercetăm solul din jurul Devei…

După vreo 3 ore și vreo o sută de spălări de angrenaj, ajungem intr-o zonă faină unde începe din nou cursa. Din păcate pe una dintre coborâri iau o altă trasă decât Tudy, fac aparent o greșeală și mă trezesc pe jos cu o durere destul de severă la genunchiul drept. Attila se oprește imediat și stă cu mine câteva minute bune până mă culeg de pe jos, neștiind dacă e ceva serios sau nu. Îi mulțumesc încă o dată pentru asta. Nevăzând ce se întâmplase în spate, Tudy continuă cursa de unul singur.

Reușesc să mă ridic și după ce îmi mai trece puțin durerea, incerc sa pedalez cât pot de bine mai departe. Ăsta e momentul la care dacă îmi foloseam mai mult de un neuron abandonam și plecam acasa. Dintr-un anume motiv simt că mă enervez… mai rar așa ceva și continui cu genunchiul umflat și cu angrenajul a cărui foaie mică devenise inutilizabilă. Orice pantă mai abruptă se transformă într-un push bike și ca să pună capac zilei mă întâlnesc, bot în bot cum se zice la noi, cu o turmă de oi și niște câini mai mult decât agresivi. Nu-mi asum niciun risc și decid să fac un mic ocol ca să scap de prietenașii patrupezi care se regăseau în număr mult mai mare decât cel legal…

Ajung la ultimul punct de alimentare (care era identic cu primul) numai ca să descopăr că nici la 4 ore după ce trecusem pe acolo nimeni nu s-a gândit să aducă un ulei de lanț pentru cei care veneau după 50 de km de făcut push bike prin lut.

Termin cursa al treilea la general cu o durere destul de intensa la genunchi care între timp s-a umflat și total dezamăgit de experiența avută… Nu-i vorba de poziția pe care am terminat sau de faptul ca am căzut numai datorită propriei neatenții și m-am lovit suficient de tare încât să nu pot pedala câteva zile, ci de faptul că mă așteptam la altceva de la evenimentul ăsta și de la niște oameni care până la urmă sunt în industria bicicletelor de o grămada de timp și nu organizează pentru prima dată o competiție de genul.

Concluzia?!

Ca să nu fiu prea dur, din punctul meu de vedere orice organizator trebuie să țină cont și de următoarele aspecte: pentru o cursă de xco e nevoie de starturi decalate între elite, amatori si fete. E nevoie să se respecte programul afișat pentru că sportivii care se iau puțin mai în serios, sunt obligați să aibă un anumit ritual înaintea cursei (când mânâncâ, când se termină încălzirea, etc.).

Dacă se organizează un eveniment într-o regiune unde solul e asemenea plastelinei atunci când ploua, mi s-ar părea normal să existe un traseu de rezervă, fie el în mare măsura pe asfalt. Dacă nu există așa ceva, atunci în opinia mea ar trebuie să se scurteze traseul sau să se întrerupă cursa acolo unde primii ajunși (probabil cei cu experința cea mai vastă în cursele de genul) îți zic răspicat că traseul nu este ciclabil. Mai mult, orice punct de alimentare TREBUIE în condițiile date să aibă un ulei de lanț. Toți putem să avem la noi așa ceva, unii au și avut, însă pe o zi ca cea de ieri ceea ce duci cu tine se termină foarte repede. La punctele de alimentare trebuie pus măcar un om care s-a dat în viața lui pe bicicleta și care știe că pe o zi ca cea de ieri e mai imporant să aduci apă din râu ca să speli angrenajele concurenților, decât unul care să se chinuie să spele exteriorul bidonului pe care ar trebui să-l umple cât mai repede… Să nu mai zic ca afirmații de genul „bulan da ce hobby v-ați ales” nu-și au locul la un punct de alimentare din partea celor care ar trebui să ajute competitorii.

Referitor la premii, în opinia mea niciun premiu, oricât de mare ar fi acela, nu compensează o experiență atât de urâtă ca cea de ieri. Și daca tot veni vorba de premii, vă zic cu siguranță că aproape toți cei care au stat pe podium ieri nu se mai dau cu bike-uri de 26 așa că e inutil să dai roți de cu diametrul de 26 de inch în valoare de 500 de euro ca premiu. Mai mult, dacă tot se anunță anumite categorii, chiar dacă sunt foarte atipice, ar fi de prisos să mai afirm că nu e corect să le schimbi în timpul competiției. Și ca să închei cât mai rapid, costurile readucerii la viață a bicicletelor folosite ieri vor depăși cu mult orice eventual premiu la care ar putea spera concurentul de rând prezent la start. Și stim foarte bine că masele sunt cele care țin un concurs în picioare și nu o mână de oameni care stau pe podium și care poate nici așa nu pleacă prea fericiți acasă. Cuvântul extrem care e așa de des asociat mtb-ului, nu are legătură cu așa ceva, extremul ală înseamnă cu totul altceva, iar faptul că traseul nu e ciclabil nu-l cu siguranță nu-l face extrem.

Ca să închei într-o notă mai pozitivă, gulașul servit de organizatori a fost unul dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodata la o compeție de genul ăsta. Păcat că nu prea mânânc carne și am rămas la zeamă plus legumele din gulaș, poate am ratat ceva cu adevărat bun.

Fără supărare că nu e constructivă, până data viitoare,

Dobai R.