Prima Evadare Race Report: de la carboane, la silicoane

Exact ca Leonardo di Caprio în „The Beach”: aştepţi toată viaţa – în cazul meu un an de zile, un moment şi când îl trăieşi parcă ai vrea să fie altfel. Eu aşa m-am simţit în grila de start, la Prima Evadare. Deşi luasem un start imaginar de multe ori la antrenamente, debordând de energie, acum că era pe bune, emoţiile şi-au spus cuvântul şi eram cuminte precum pisoiul meu, Emilian, atunci când îl duceam la veterinar. Nu mai luasem startul într-un pluton atât de aglomerat şi aveam doar scenarii negative în cap, plus că la cele câteva sprinturi de încălzire înaintea startului nu m-am simţit prea în vână! Totuşi, s-a plecat foarte curat şi am putut accelera până aprope de maşina care deschidea plutonul. Nu pot să spun că făceam un efort „intergalatic” pentru a mă păstra acolo. Parcă visam şi, culmea, parcă totul se desfăşura cu încetinitorul. Aşa că am mai tras puţin imediat ce se termina asfaltul şi am ajuns aproape printre primii în pădure!

Din păcate, aici, cred că la nivel subconştient, îmi luasem deja porţia de ciclism de înalt nivel din România şi, din punct de vedere mental cursa era deja încheiată pentru mine. Pe o linie dreaptă pe care o cunoşteam foarte bine, din cauza efortului am început să iau toate gropile în plin, iar când m-am concentrat să le ocolesc puţin a venit Maus din spate cu un „Moşule, eşti pe tot drumul!”. Sfântul Maus mi-a vorbit, cred vreo cinci secunde doar la asta m-am gândit! Dacă la antrenamente, pe single trail făceam şi dregeam de data asta am fost destul de pasiv, dar tot câştigam teren spre riderii din faţă. Păcat doar că ei stăteau mai bine la capitolul accelerare. Intram în viraj mă apropiam, ieşeam din viraj, se îndepărtau! Pe al doilea single trail, Sfântul Robike mi-a spus „mersi” şi a ţâşnit pe lângă mine. Ca rezultat, am uitat că şi pe cărarea aia se poate merge tare şi am lălăit-o până la calea ferată.

Imediat după trecerea centurii a urmat, culmea, acolo pe marginea şoselei, o zonă tehnică, unde am mers binişor, dar am pierdut orice urmă de pluton care să mă ducă prin câmpii. Totuşi, vedeam elicopterul în zona Stânei şi aici chiar sunt mândru de cum am tras în acest loc, mai ales că speram să mă şi filmeze şi să mă dea pe post, la categoria „ia te uită, ambiţoşii amatori”. Am golit apa cu arginină din primul bidon, şi dacă înainte făceam teorii că eu nu arunc nici un căpeţel de ambalaj de gel pe traseu, de data, să nu mai pierd timp cu introdusul la loc al bidonului, m-am trezit aruncând bidonul cât colo. Cu brutalitate! Cât despre tactică şi despre strategie, am intrat atât de senin în câmpia cea bătută de vânturi, de parcă astfel de probleme pentru mine nu ar fi existat.

Aşa se face că am fost relativ mirat atunci când un mic trenuleţ format din patru rideri, dintre care i-am recunoscut pe Georgios Georgiadis şi Valentin Paşa m-au depăşit, m-am alipit de ei, dar cumva, şi aici îmi lipsesc date de pe hard sau le-oi fi şters intenţionat, i-am pierdut. Oricum, cred că am mai zis-o, grecul merge ca un tren de mare viteză în plat! Uite aşa am ajuns şi la Palat, chiar am colaborat cu un rider în echipament Felt-Sidi, şi în jurul lacului am avut o nouă zonă în care am simţit că merg bine. Ba chiar îl vedeam pe Robike în faţa mea, şi când am intrat din nou în pădure, l-am depăşit (?!! – cu siguranţă concitadinul care de atâtea ori m-a ajutat cu un sfat, cu o vorbă bună, cu un accesoriu şi pe această cale îi mulţumesc, avea o zi mai proastă), după care am trecut şi de Vali Paşa, plus încă vreo doi rideri.

Din păcate cam în acest punct am început să nu mai văd. Ochelarii mei de vedere şi ochii mei miopi luaseră extrem de mult praf şi parcă mi-ai fi pus cineva o folie translucidă în faţa pleoapelor, ştiu că sună a scuză, dar am intrat greşit pe un şleau, nu am căzut, dar din spate era să mă lovească Robike: „Sandule, nu ai ochi?”, „Am dar sunt prăfuiţi”, am apucat să zic şi i-am dat bătaie mai departe, dar chiar nu era ok, parcă mai mult compuneam traseul, mă orientam după pete de lumină în pădure şi nu mă simţeam deloc sigur pe propriile roţi. Mare păcat pentru că aceea era tocmai porţiunea pe care o agreez cel mai mult şi în care mi-ar fi plăcut să pot forţa. Colac peste pupăză, nu înţeleg de ce şi cum s-a întâmplat asta, pentru că m-am trezit cu lanţul blocat între pinionul mic şi basculă şi cum nu sunt un „mini-tehnicus”, a durat ceva până l-am pus la loc şi am ajuns la ultimul check point, pierzând însă câteva minute.

Când am văzut că mai sunt 12 kilometri până la final şi nu peste mult timp aveau să se încheie două ore m-am indispus profund, noroc cu cărările denivelate de pe ultimii kilometri care nu m-au lăsat să cad în depresie. Chiar şi aşa, am ajuns la concluzia că gândesc prea mult în timpul curselor, ba, chiar mă gândesc cum să-mi scriu race reportul, dragi cititori! Şi, după cum spunea şi marele Nikos Kazantzakis în Zorba Grecul, „cine scrie nu trăieşte, iar cine trăieşte nu scrie”! În această notă filosofică am trecut finişul cu 29er-ul meu de carbon, reuşind să câştig exact o poziţie faţă de clasarea de anul trecut. Mi-am luat aşadar carbonul şi am plecat spre casă, admirând silicoanele unei fete care făcea plajă pe lângă popularul restaurantul Astoria, gândindu-mă că un consiliu de administraţie şi-ar da demisia de onoare, ţinând cont de bunurile mobile care au fost necesare pentru a cuceri una poziţie în clasamentul Primei Evadări. I-am zâmbit fetei şi am început să dau la pedale spre casă: aveam amândoi câte o investiţie de recuperat!