Îi place să spună că s-a născut pe bicicletă, însă…
Începem şi noi să deschidem ochii, să scoatem nasul afară şi să vedem mai departe de graniţele ţării noastre. Desigur mulţi dintre noi o fac deja şi din ce în ce mai numeroşi conaţionali ciclişti încep să participe în calitate de amatori şi la concursurile din afara României în special din vestul Europei. La maratonul pe etape Protective Bike Four Peaks nu putem spune că a participat un conaţional însă Wouter Cleppe este aproape de-al nostru, un ciclist pe care îl vedem suficient de des participând şi la cursele noastre, un om deosebit şi plin de fairplay.
Recent a participat din partea Freeerider în calitatea de jurnalist la maratonul pe etape Protective Bike Four Peaks, fostul Trans Germany, maraton cu 4 etape desfăşurat în perioada 17-20 iunie 2015. Wouter se întreba din start dacă nu cumva acest PB4P este fratele mai mic si mai jucăuş al celebrului Transalp care oferă 7 etape, dacă nu cumva evenimentul este ocazia perfectă să vezi dacă ai face faţă unui maraton mtb mai mare. Poţi afla în continuare cum a fost pentru el la ediţia de anul acesta a maratonului PB4P şi dacă într-adevăr este mai uşor ca la Transalp.
Mulţumim pentru fotografii lui Wouter, centrului media PB4P şi Sportograf.com.
Aşadar din ce am aflat-citit despre această cursă, cu acelaşi organizator ca la Craft Bike Trasnalp, este că PB4P este mai scurt, dar mai tehnic decât fratele mai mare. Da, 4 zile în loc de 7, etape de 60 km în loc de peste 85 aşadar ar trebui sa fie fizic mai uşor însă mai tehnic întrucât cuvântul „trail” apărea peste tot prin descrieri. Deci mai multe poteci, coborâri mai tehnice, mai puţin extenuant, mai mult timp pentru recuperare, pentru distracţie şi prieteni, pe bune?!?! Pare a fi cursa visurilor mele! Să mergem şi să vedem dacă chiar aşa este!
Întrucât cursa începea miercuri a trebuit să călătoresc marţi 550 km până în Bad Kleinkirchheim, Austria, locul de unde s-a dat startul. Aşa cum mă aşteptam organizatorii erau pregătiţi pentru cei 800 de concurenţi, cu toate locaţiile bine marcate şi structurate. Indicatoare mari, formulare uşor de completat, personal amabil, pasta party, briefing, campingul, parcarea, toate în binecunoscutul stil perfect Transalp, lucruri care urmează să-ţi facă viaţa mai uşoara în următoarele 4 zile. În ultimii ani cursele pe etape s-au schimbat mult. La început amatorii şi profesioniştii trăiau la un loc (cort, rulote) şi îşi puteau măsura forţele între ei beneficiind cam de aceleaşi arme. Astăzi totul a evoluat spre un stil mai individualist, mai profesional, mai scump. Aproape toţi participanţii dorm la hotel, aproape toţi au pe cineva pe traseu care îi ajută cu hidratarea, problemele tehnice, cu masajul la final de etapă. Din acest motiv „camp-ul” ediţiei din acest an a găzduit doar vreo 60 de persoane. Trebuie să recunosc, să trăieşti alături de 60 de inşi este mult mai bine şi mai puţin haotic decât cum era în trecut în marile săli de sport când dormeai alături de sute de ciclişti împărţind împreună sforăituri, gălăgie şi mirosuri. Aşadar, în mare, standardele s-au îmbunătăţit.
Etapa întâi – Bad Kleinkirchheim-Bad Kleinkirchheim: 48.5km, 2250hm, locul 17
Având numărul de concurs 282 a trebuit să iau startul din grila B asta însemnând că în faţa mea se aflau în jur de 300 persoane. Aşadar, având startul la ora 9 cu toţii aşteptam cuminţi aranjaţi încă de la ora 8:25 să plecăm în marea aventură. În cele din urmă la ora 9 se dă startul şi după vreo 2 minute mă mişc şi eu. Wow, 300 de oameni sunt o grămada aşa că ar fi bine să îi dau bice! Ca deobicei organizatorii cu experienţă nu dau drumul „turmei” direct pe potecile înguste ci se porneşte pe drumuri forestiere late unde ai loc să depăşeşti dacă te ţine. Dar să depăşeşti atâţia oameni este greu. Durează mult, necesită multă energie, atenţie şi trebuie să ai răbdare. Însă după vreo 30 de minute am reuşit să-mi intru în ritm. Încă mai depăşesc oameni însă acum într-un ritm normal. Urcarea este destul de plictisitoare, pe un drum de pietriş în zigzag, dar îmi închipui că e cel mai rapid mod de a câştiga altitudine, corect? După 50 minute de urcare ajung un grup cu ceva semi-profesionişti moment în care trebuie să pun pe mine jacheta de ploaie întrucât este vânt şi frig aici la 2000 m. Pe platou este primul punct de alimentare însă cum toţi din jurul meu au ajutoare care le dau băutură decid şi eu să nu opresc pentru a nu pierde grupul.
Încerc să ajung până la al 2lea punct de alimentare de după coborâre. Când începem coborârea trebuie să sărim peste un gard, iar oamenii devin puţin stresaţi că trebuie să stea la coadă. Formăm un rând însă sunt despărţit de grupul meu. Hm, poate ar fi trebuit să trag mai tare pe prima urcare pentru a scăpa de zona asta, dar acum e prea târziu. După gard ajungem pe drumuri mai late şi încep din nou depăşirile. Apoi ajungem la zona „enduro” unde avem potecile frumoase. Nimic exagerat, doar o frumoasă potecă prin pădure complet ciclabilă. Cred că sunt în primii 40 acum şi mă surprinde faptul că unii participanţi se descurcă greu pe astfel de poteci. Eu parcurg însă toată coborârea până înapoi în vale cu un mare zâmbet pe faţă!
O da. Aşadar aşa arată versiunea scurtă a Transalp-ului. Super! Jos în vale ajungem pe un drum cu asfalt şi pietriş unde mă simt bine. Dar nu mai am apă! Vad peste tot pe drum ajutoarele celorlalţi însă eu trebuie să aştept punctul de alimentare oficial. Ajung puţin cam târziu şi mă opresc să fac o realimentare completă. Chiar înainte de a mă opri aici l-am cunoscut pe riderul olandez Rob care merge în acelaşi ritm cu mine. Întrucât foloseşte un powermeter reuşeşte să aibă un ritm extrem de constant şi disciplinat. Aşadar încerc să-l urmez. Desigur că oprirea la checkpoint cam încurcă lucrurile pentru că acum trebuie să recuperez. Din „varii motive” Rob nu e prea fericit că „belgianul vorbăreţ” se ţine tot timpul de el. Aşa că într-un final accelerează să scape de mine. Acum pedalează cam la 20 m în faţă, dar tot este bine pentru mine, încă pot să menţin ritmul său.
Continuăm amândoi să depăşim, lucru motivant. Chiar înainte de vârf trebuie să mergem puţin pe jos unde îl ajung iar pe Rob. Urmează acum o frumoasă potecă vălurită la o altitudine de 1900! Super! Dar fir-ar, iar nu mai am apă! Trebuie acum să am grijă să nu exagerez cu efortul să nu mă apuce crampele. Dar cum şi plăcuţa din pantoful stâng îmi face probleme sper doar să nu fie obstacole mari pe traseu în continuare. Dar desigur, copacii căzuţi unul după altul şi săritul peste garduri la greu cam înrăutăţesc situaţia. Totuşi este bine, mă bucur de această etapă şi abia aştept următoarea coborâre. Dar coborârea asta este doar şoseaua mai scurtă de la urcarea 1? Ce e asta?? Poate ploaia de ieri a forţat organizatorii să schimbe traseul? Aşadar coborâri rapide cu secţiuni scurte de poteci. Rămân cu Rob tot timpul şi chiar înainte de finş avem o secţiune alunecoasă interesanta pe pista de schi, aşadar distracţie din nou!
Locul 17 nu este deloc rău având în vedere că am plecat din poziţia 300. Sunt mulţumit de rezultat şi dacă etapa de azi a fost încălzirea, ei bine abia aştept următoarea etapă. Acum e tipul pentru masă. Da, după finiş te aşteaptă 15 mese pline cu mâncare şi băutură. De la sandwichuri la prăjituri, de la apă la cola, fructe, totul!
Etapa 2 – Clasicele belgiene de şosea. Bad Kleinkirchheim- Hermagor: 88 km, 1750hm, locul 21.
Întrucât startul etapei doi este la vale pe asfalt organizatorii decid să neutralizeze primii 10km. Poftim?! Ei bine asta înseamnă că trebuie să stăm în spatele maşinii oficiale pentru cei 10 km. Trebuie să recunosc că mă bucur că am disc de frână de 180mm în faţă pentru că frânele nu au fost folosite mai tare niciodată ca aici. În plus îi avem pe zmeii amuzanţi care vin de departe din spate şi depăşesc pe toată lumea prin cele mai periculoase şi imposibile locuri. În cele din urmă după cei 10 km putem porni însă desigur, zmeii de mai devreme care îi dădeau tare la vale acum abia se mişcă la deal cu 10 km/h mai încet decât restul care ne pregătim să atacăm prima căţărare.
Aceşti ciclişti fără experienţă vor cauza şi mai multe probleme celor din spate întrucât vor crea ambuteiaje şi-i vor încurca pe cei care pot să tragă mai tare la deal. Dar eu sunt norocos, am rămas în primii 30, iar acum pot chiar să avansez în următorul grup (locurile 15-25). Am avut până acum urcare pe pietriş, potecă frumoasă, iar acum începe asfaltul, o grămadă de asfalt. Asfalt până jos în drumul principal, pe drumul principal, după drumul principal! Ce-i asta?! După euforia de ieri traseul de azi este un dezastru. Din fericire mă aflu într-un grup bun alături de care pot să fac un frumos clasic ca în Belgia.
Când ajungem la primul punct de alimentare sunt singurul care trebuie să oprească, iar organizatorul nu e gata! Aşadar pierd (prea mult) timp, iar acum sunt nevoit să forţez pentru a ajunge grupul de 9 cu care pedalam atât de bine la peste 35kmh. Ei bine, trebuie să recunosc că doare! Dar reuşesc! Ajungem la un pas montan şi mă simt bine alături de grup. Ştiu că voi avea o zi grea însă nu ar trebui să am probleme (în afara de realimentare) aşadar mă concentrez pe pedalare.
Pe urcări încep să se piardă câţiva, iar grupul scade la 6 persoane. După o scurtă coborâre uşoară ajungem din nou pe plat, iar acum avem o mixtură de forestier plat şi asfalt. În grup toţi se înţeleg perfect şi pedalăm ca într-o adevărată cursă de şosea ducând pe rând trena. Ei bine încerc şi eu deşi nu am experienţă la aşa ceva. Mă cam chinui, dar ceilalţi înţeleg. Când ajungem la al 2lea punct de alimentare oprirea o fac super scurtă, iar când sprintez să ajung grupul mă întâmpină un adevărat spirit de fairplay. Văzând că nu am ajutor din exterior decid să încetinească pentru ca eu sa-I ajung. Mulţumesc!
De aici urmează alţi kilometri după kilometri de drumuri plate şi stupide care îmi omoară picioarele până mai avem doar 10 km. Apoi încep nişte mici urcări şi în sfârşit părăsim drumurile pentru a intra din nou în pădure, în natură. Lucrul ăsta îmi dă aripi! Însă e prea târziu. Cei mai buni 3 din grup s-au distanţat. Eu pedalez împreună cu numărul 70, Mario, cu care încercăm să minimizam daunele. Fiind însă obosiţi pierdem destul de mult timp. Avantajul oboselii? Nu ne mai pasă şi vrem doar să ajungem la finiş. Cu 200 m înainte de sosire avem intersecţie şi nu e nici un indicator?! Din fericire auzim zgomot din stânga şi într-adevăr acolo era finish-ul.
Locul 21, un traseu dezamăgitor, sper să fie mai bine zilele următoare. Însă ziua nu s-a terminat. După 15 minute în care am mâncat la greu mă întreb unde sunt toţi – spălatul bicicletei, duşurile, camp-ul? Nu sunt indicatoare? Găsesc însă echipele de ajutor ale celorlalţi concurenţi şi după câteva minute mă mai lămuresc. Autobuz? Da, camp-ul este la 10 km de aici aşa că trebuie să mergem cu autobuzul până acolo… Ce-ar fi fost dacă vremea era proastă? Oamenii îngheţaţi trebuind să aştepte 20 de minute şi apoi încă 15 minute în autobuz pentru a găsi… duşuri reci?
Cumva nu vad azi cei 25 de ani de experienţă ai organizatorului ci greşeli şi potenţiale dezastre. Dar, înapoi la realitate. Sunt în viaţă, nu e frig şi mă simt bine. Aşadar spăl bicicleta şi pornesc spre duşurile care da, erau reci. Se spune că este bine pentru recuperarea muşchilor… Aşadar mâine voi ataca maxim!
Etapa 3 – puţin din Italia: Hermagor- Tropolach: 58km, 2300hm, locul 10
Întrucât camp-ul se afla la 10 km de finish-ul de ieri a însemnat că azi vom avea 10 km pentru o bună încălzire. Aşadar iată, doar avantaje! Dar din păcate aflu la 9 şi 10 că încălzirea mea într-o direcţie va fi un alt start neutru în cealaltă direcţie, înapoi spre camp. Din fericire de data asta cei 10 km s-au desfăşurat pe drumuri înguste, iar zmeii nu au mai putut să facă depăşiri riscate ca ieri. Dar desigur sunt tot timpul şi excepţii.
După 30 minute maşina oficială ne lasă la prima urcare a zilei, 15 km cu 1300 m verticali. Iar acesta este doar începutul întrucât următorii 38 km înseamnă alţi 2300 m urcare. Aşadar trebuie să am grijă la efort. Este greu să-ţi menţii ritmul când vezi atâţia care accelerează pe lângă tine. Însa ăsta este noul meu stil: mă concentrez pe efortul propriu şi rămân în zona de confort. Poate că merg prea încet acum, dar mai este o etapă mâine. Aşadar pe termen lung este o strategie bună. Iar după ce-l vad pe Stefan Sahm după 5 km de urcare ştiu că mi-am găsit colegul de suferinţă pentru etapa asta. Urcăm împreună şi după ce mă opresc puţin la punctul de alimentare îl ajung şi urcăm împreună până sus. Ritmul său este perfect!
De sus priveliştea este superbă. Privim spre Italia şi îmi aduc aminte de Dolomiţi. Super! Coborârea este pe o pârtie de schi, destul de periculos şi fără indicatoare care să marcheze zonele respective. Şi da, doar după 2 şanţuri de drenare a apei văd prima victimă. Chiar câştigătorul etapei de ieri, s-a lovit destul de rău… Şi dacă nu era deja destul de rău, organizatorul a presărat paie peste iarbă. După vreo două derapaje la limită ajung pe zona dintre iarbă şi piatră, e mai bine aici.
Ajungem apoi pe nişte poteci la vale şi nu-mi vine să cred! Stefan zboară pe al său hardtail! Alege linii la care eu nu m-as fi gândit niciodată! Şi culmea că şi funcţionează. Întrucât ştiu că e pro-rider şi are atât de multă experienţă îl urmez orbeşte! Însă e nevoie de curaj. Treaba asta îmi deschide cu adevărat ochii, să vad cum adevăraţii profesionişti câştigă timp pe coborâri. Mulţumită acestei tehnici ajungem din urmă următorul grup când începe un traseu amuzant, vălurit pe un drum forestier. Bicicleta mea soft-tail RAM Podium se descurcă excelent pe aceste urcări abrupte, mă simt bine şi pot avansa în clasament. Îmi place foarte mult această parte a traseului din Italia.
Ştiu că necesită o mulţime de energie şi trebuie să mă concentrez pe echilibru, însă nu mă pot abţine. La fiecare urcare ajung alţi ciclişti care probabil au început ziua prea tare. Lucrul ăsta e tare motivant şi după ce-l ajungem pe Rob continuăm să pedalăm împreună. Partea enduro nu este deosebită, doar o altă pârtie cu obstacole invizibile. Mă „bucur” când riderul din faţă cade pentru că mă avertizează cu privire la următorul şanţ de drenare. După 35 km începe iar urcarea şi acum mă pot concentra din nou alături de Rob cu powermeter. Căţărările sunt abrupte însă mă simt bine aşa că mă bucur de traseu până ajungem pe vârf. De aici ne întoarcem pe drumul cu pietriş pe care am urcat mai devreme şi pe care unii încă urcă acum! Super periculos! Stăm pe dreapta, ei urcă pe stânga însă e nevoie doar de o fracţiune de secundă de neatenţie pentru ca dezastrul să se întâmple.
Am avut un moment emoţionant însă totul a fost bine şi după câţiva km ajungem la drum deschis unde a venit vremea să zburăm! Desigur, trebuie să am grijă pentru că nu ştii cât de ascuţit este virajul şi totul este diferit la 50 kmh decât atunci când urci. Îl depăşesc pe Rob şi încerc să găsesc o tehnică specială pentru pietrişul ăsta. Chiar spre final îmi intrasem în mână însă acum este puţină potecă chiar înainte de final. După 3 ore totul este gata din nou şi am ieşit pe locul 10! Ura! Dar nu e timp pentru picnic pentru că am văzut nişte nori mari şi negri. Aşadar direct la spălat bicicleta şi spre camp care acum se află doar la 1km distanţă.
Etapa 4 – Ziua sabotajului. Tropolach-Weisensee: 70.5km, 2000hm
Din experienţă ştiu că ultima zi e cea mai grea. Nu pentru că eşti mai obosit ci pentru că toată lumea este dintr-o dată cu 20% mai rapidă! Întrucât nu mai există o altă etapă toată lumea va plusa maxim pentru a obţine un loc cât mai bun în clasament. Nu m-am uitat cu atenţie pe rezultate aşa că voi face ce fac mai bine, merg în ritmul meu. Organizatorilor le-a fost milă de noi azi pentru că primii 20 km vor fi neutralizaţi!! Este asta sabotaj?! Mă rog… eu mi-am găsit ritmul alături de Stefan Sahm şi Christoph Sauser cu care am prălăvagit în spatele maşinii organizatorilor aşa că cei 20 km au trecut repede.
Ajungem la prima urcare şi, evident, acceleram. Hmm… nu mă simt deloc rău. Mă pot ţine după ceilalţi aşa că rămân în faţă. După vreo 3 km văd că grupul din faţă se detaşează uşor însă nu mă stresez. Mă simt bine în al 2lea grup. Etapa de azi are doar câteva urcări scurte aşadar strategia este diferită. Îl regăsesc pe Rob şi asta înseamnă că mă descurc bine. Însă acum grupul este nervos şi agresiv. Mă împing şi înainte de fiecare coborâre (unde mă descurc mai bine ca ei) îmi sar în faţă cu un sprint pentru a mă încetini. Pe urcări nu mă lasă să depăşesc. Ba chiar primesc nişte coate! Ce-i asta?! Mă enervez şi încerc să trec în faţă, dar din nou un ciclist din echipa Rocky Mountain îmi sare în faţă, îmi citeşte numărul de concurs şi spune ceva spre colegii de echipă. Nu m-am prins despre ce era vorba decât acum când mă uit pe rezultate. Acestor „pro rideri” le era frică de mine pentru că le ameninţam clasamentul, iar aceasta ere reacţia lor. La momentul respectiv am crezut doar că sunt exagerat de entuziaşti aşa că nu am stata să mă gândesc prea mult.
La km 45 mă aflam într-un grup de 8 însă acum nimeni nu mai vroia să ducă trena. Viteza scădea văzând cu ochii. Mă sfătuiam cu Rob ce sa facem când Sauser ne-a depăşit după ce avusese o pană. Rob a avut o super reacţie şi a sărit în spatele său. A fost prea târziu pentru mine. În doar un minut se distanţaseră deja mult. În acel moment nu am avut altă soluţie decât să sprintez şi eu trăgând tot grupul după mine. După vreo 5 minute de tras am cerut ajutor însă din nou, nimeni nu s-a oferit să treacă în faţă să ducă trena.
M-am enervat cu adevărat şi am tras la maximum la deal menţinându-mi prima poziţie. Apoi din nou la vale pe pietriş profitând de noile tehnici învăţate şi da, m-am distanţat! Pedalam singur! Încă o căţărare mai era aşa că i-am dat din nou la maximum. Îl vedeam pe Rob în zare şi am decis să îl ajung. Însă din spate a mai venit un ciclist, liderul de la categoria U23. Când eram la 15 secunde de Rob tânărul ciclist s-a alipit de mine şi împreună a fost mai uşor.
Acum a început să plouă, dar nu mai e mult până la finiş aşa că nu sunt probleme pentru noi. Desigur că ultima coborâre a fost… tot o pârtie de schi aşa că am luat-o uşor. După atâţia ani de pedalat ştiu că ultimii km sunt cei mai periculoşi. Uiţi să te concentrezi şi atunci se întâmplă dezastrul. Plus că după accidentele de ieri cu şanţurile de drenare de pe pârtii nu ştii la ce să te mai aştepţi.
Tânărul de la U23 face la fel, este precaut. Însă în scurtă vreme ne ajung urmăritorii care mă sabotaseră, iar unul mă depăşeşte. Nu, nu şi de data asta! Îi las ceva distanţă după care încep să accelerez. Dacă sunt ceva capcane ascunse pe pârtie mă va anunţa el, aşa că sunt „în siguranţă”.
Nu sunt probleme şi ajungem pe secţiunea finală foarte denivelată. Ultimii 300 m sunt în urcare uşoară. Cel din faţă face nişte manevre ciudate şi cade. Încetinesc să-l împing să-şi recapete viteza însă păstrez suficientă energie să-l depăşesc şi să închei ziua pe locul 11.
Maratonul s-a terminat însă nu şi problemele. Plouă cu găleata aşa că îmi pun repede jacheta şi caut organizatorii. Găsesc bagajul însă decid să mă duc mai întâi să spăl bicicleta, 700 m în sus pe deal. După ce spăl bicicleta, hmm… unde să o las? În bikepark? E abia 12:30 şi parcarea se deschide abia la ora 13. Fir-ar, am pedalat prea repede! Mă rog, o las acolo şi pornesc înapoi să-mi iau bagajul. Apoi 300 m cu 15 kg de bagaj şi… 6 duşuri pentru 800 de oameni. Sunt în primii 20 însă după ce termin se termină şi apa caldă. Aşadar 750 de oameni vor fi întâmpinaţi de o frumoasă surpriză după ce au pedalat jumătate de zi pe o ploaie rece, un duş şi mai rece!
După duş îmi iau bagajul de 15 kile şi mă întorc la finiş să întreb ce fac acum până când autobuzul ne duce înapoi în Bad Kleinkirchheim unde a fost startul etapei întâi. Nimeni nu ştia aşa că m-am întors în bikepark să o las lângă bicicletă.
40 de minute mai târziu îmi este super foame! Mă duc la bufetul de la finiş şi… nimic? Imposibil, dar adevărat. Organizatorii nu au mai oferit mâncare la fel ca în zilele anterioare la final de etapă. Putem doar merge pentru o porţie gratuită de spaghete şi o băutură puţin mai jos pe drum. Măcar atât decât deloc, dar… ciudat! Din nou mă întreb cum se poate aşa ceva din partea unor organizatori cu 25 ani de experienţă??
Concluzie
Este Protective Bike Four Peaks fratele mai mic şi mai jucăuş al lui Transalp? Nu, este doar mai mic. Da, etape mai scurte, mai puţine zile, mai ieftin, organizare puţin mai slabă însă nu mă înţelegeţi greşit. Este foarte frumos, dar totuşi nu la acelaşi nivel ca la Transalp unde totul se simte ca şi când eşti în vacanţă, perfect.
Îmi este clar că organizatorii au găsit o nouă piaţă: cursa pe etape perfectă pentru „începători”, pentru cei care vor să încerce maratoanele pe etape din Alpi. Cu doar 4 etape şi o medie de 60 km / zi la care poţi participa în echipă sau solo aceasta este cursa perfectă unde vei vedea cum te descurci să pedalezi zi după zi. Este cursa perfectă unde capeţi experienţa necesară marilor aventuri, poate Craft Bike Transalp luna viitoare?
Aşadar încă o aventură bifată. Sunt puţin trist să plec acasă, dar deja visez la următorul concurs. Domnilor organizatori este încă loc pentru o a 3a cursă, varianta aventuroasă a Transalpului. Cred că azi nivelul cicliştilor este suficient de ridicat pentru a face faţă unui maraton mai greu, ceva cu multe poteci. Este un loc special pe piaţă, să combini acest nivel ridicat de organizare cu ceva „trailbiking” adevărat. Sper să apară în curând!
Îi place să spună că s-a născut pe bicicletă, însă în realitate s-a născut în București. Practic, se dă pe două roți din copilărie. Mai serios s-a apucat de ciclism din 1998 când, după ce și-a cumpărat primul MTB, s-a și dus la vârful Omu. Se mândrește că a fost primul care a făcut asta și până în ziua de azi așteaptă să-i confirme cineva... Lăsând gluma la o parte, Dan este unul din cei mai pasionați cicliști din România, la nivel de amatori. Rămânând tot timpul la un nivel constant al pasiunii, niciodată prea exagerat sau prea monoton, și-a angrenat întreaga familie care-i susține entuziasmul și pedalează alături de el. Tot timpul pe bicicletă, la concursuri, la teste, la evenimente de profil din țară și străinătate, explorând un nou traseu de cicloturism sau pur și simplu scriind despre acest subiect, Dan este în constantă legătură cu ultimele noutăți din domeniu, ultimele trenduri și ultimele tehnologii folosite la biciclete.