Cupa Emmedue Sport MTB 65 km: cine şi-a dorit noroi…

Codurile galbene şi codurile portocalii fac schimb de poziţii deja de două săptămâni în prognozele meteo, aşa că oricât de optimist dar şi de… zgârcit ar putea cineva fi, achiziţionarea unui set de cauciucuri de noroi pentru ziua MTB a Cupei Emmedue Sport devenea obligatorie. Eu m-am oprit asupra unui set de Maxxis Ignitor 1.95, primite însă cadou – mulţumesc Veloteca, cu care m-am aventurat în cursa de 65 de kilometri. Cum nu sunt un maestru într-ale operaţiunilor de service efectuate în sufragerie, coborât din acceleratul de 7:10, pe drumul de la gara Ploieşti-Vest la Parcul Bucov, am constatat că bicicleta se zgudia toată. Noroc cu „Robike”, vechea mea cunoştinţă din Târgu Mureş, primul rider care mi-a ieşit în cale, care mi-a arătat frumos de ce noile cauciucuri nu erau bine aşezate pe jante, remediind cu rapiditate „problema”.

Am putut aşadar să mă aşez încrezător la start, undeva în a treia linie, preocupat ca nu cumva să păţesc ca la Prima Evadare, unde aşa am socotit eu că aş fi plecat prea din spate şi aş fi pierdut minute preţioase. Pentru prima oară la o competiţie, am rulat emoţionat alături de „granzi”, după maşina de deschidere. Crampoanele huruiau pe asfalt şi am putut chiar să văd o „bucăţică” de cască albă şi tricou roşu, era chiar Cleppe Wouter, rider faţă de care am păstrat desigur o distanţă „sigură”. Plutonul emana o impresie de eficientă, porţiunea de asfalt s-a încheiat rapid şi a început urcarea aceea lungă şi destul de abruptă, pe care o ştiam de anul trecut, când încă mai ghidonam o bicicletă cu frâne în V iar cauciucurile de MTB erau toate la fel pentru mine, adică cu crampoane… Din nefericire am început să pierd rapid teren, aderenţă, suflu, intrând cu regrete pe modul „push bike”, înghiţit de pântecele plutonului, care venea şi nu se mai oprea, nimicindu-mi luminoase mele vise de Top 5. Am reuşit să mai recuperez însă pe prima coborâre şi pe unele din porţiunile rapide şi relativ pietruite care urmau, după care a început prima mea mare aventură pe noroi, de la Prima Evadare 2011 încoace.

Atât doar că la Prima Evadare de anul trecut trebuie adăugate şi câteva dealuri, niscaiva coborâri în care trebuia să pedalezi serios pentru a nu rămâne captiv în mocirla cu prindere rapidă, mai puneţi şi două – trei urcări cu bicicleta în spate, bulgării de noroi de pe roţi şi de pe schimătoare şi ajungem oarecum la ce s-a întâmplat ieri la Ploieşti. Totuşi, parcursul de pe forestiere a fost extrem de distractiv şi alert, iar aici cauciucurile s-au comportat binişor, permiţându-mi să caut cu încredere trase şi încercând să compenseze pierderea de aderenţă de pe urcările mai abrupte pe pământ, (pardon, mocirlă) şi iarbă. Cele câteva coborări pe piatră mi-au permis să mă apropii până în „coasta” lui Horaţiu Campian, pe care l-am întrebat cu încredere dacă mai e mult până la finiş. „Suntem la kilometrul 29!” a venit răspunsul, aşa că am continuat o vreme împreună discutând despre cauciucuri de 1.5, până când mai experimentatul rider s-a avântat într-o pădure, pe o cărare în uşoară urcare cu apă susurătoare. Cum nu puteam pur şi simplu să mă aşez pe marginea ei şi să plâng, am continuat să pedalez, întrebându-mă ce părere au oare plăcuţele de frână şi butucul spate proaspăt reînnoit de toată treaba asta. Începuse şi ploaia şi de abia am apucat să îmi pun o foiţă pe mine că a şi trecut un rider (în maieu!) pe lângă mine, împingând la bicicleta pe albia unui torent, plină de pietre şi care nu s-ar fi făcut deloc de ruşine într-un concurs de enduro…

Iar acum vine partea neplăcută a concursului. Am răzbit ca un zombie până la asfalt, în apropiere de Crama Seciu, unde mai mulţii copii au început frenetic să ţipe la mine, bate palma, te rugăm bate palma… Am decis să fiu şi eu o dată în viaţa mea simpatic, am încetinit, le-am întins palma dreapta, am apucat să dau „HI5” cu doi puşti, iar al treilea a făcut un pas înainte… L-am agăţat cu ghidonul şi am aterizat pe asfalt, pe colul femural care integrează două suruburi ce susţin o tijă din titan şi pe cotul stâng la care am acum cursă redusă… Copilul a început să plângă, eu să mă vaiet, până la urmă m-am urcat înapoi pe bicicletă când s-a liniştit şi mi-a spus că nu-l durea nimic… Eram însă pleoştit bine, m-am consolat cu prăjiturile de la CP-ul final de la Crama Seciu, dar şi cu un simpatic plonjeu peste ghidon pe o coborâre cum altfel decât cu noroi abundent, am privit senin cum mai trec doi băieţi pedalând cu sport pe lângă mine şi am încercat să iau o expresie degajată pe când treceam finişul. Dacă cumva nu voi deveni între timp fanul duminicilor ploioase petrecute la mall, trebuie să-mi fac rost neapărat de o cursieră şi să particip la anu’ şi la cursa de şosea!

Marc Sandu