O să încep acest articol direct cu o mențiune, pentru că o consider de o importanță majoră: vrem mai multe concursuri de acest gen sau de ce nu, mai multe ediții anuale de On The Rocks! În esență, On The Rocks este concurs de Enduro cu o singură etapă, dar care face cât 4 etape, eliminând astfel porțiunile intermediare. Ceea ce nu înseamnă că o să suferi mai puțin. Concentrat, rapid, tehnic – aceasta pare a fi soluția de compromis pentru un concurs care m-a uns pe suflet.
Înainte de a povesti cum s-a desfășurat cursa, trebuie să-i amintesc pe primii 5 care au trecut linia de finish. Este vorba despra Radu Ianoșiu Petardă, urmat de Arpad Kelemen, Dan Marcu, Sorin Parău și Roșioru Daniel Marius, pe înțelesul tuturor, doi rideri de Cross Country și trei rideri de downhill, printre care și ocupantul primului loc.
Asta naște o dezbatere interesantă despre ce bicicletă ar trebui să folosești pe acest traseu, eu având convingerile mele clare în acest sens, aparent destrămate de ocupanții primelor două poziții: Radu Petardă a câștigat cursa pe o bicicletă de enduro, iar Arpad Kelemen pe un hardtail, 29er, de Cross Country.
Trebuie ținut cont de faptul că acest traseu nu înseamnă doar coborâre, ci și urcări și pasaje tehnice, drept care am susținut că o bicicletă de All-Mountain este tot ce-ți trebuie și de aceea am ales să merg cu un KTM Lycan cu suspensii de 130mm. După cum bine știi însă, bicicleta nu face totul pentru tine.
Formatul acestui concurs este simplu de aprofundat: startul este de tip LeMans, cu bicicletele parcate la distanță față de rideri, pe 4 șiruri, iar în momentul când se pleacă în cursă, concurenții trebuie să alerge mai întâi către biciclete, apoi să-i dea tare, la vale. Ceea ce urmează sunt coborâri și câteva urcări, care fac diferența în acest concurs. Nu este suficient să știi să cobori, trebuie să ai suficientă putere în picioare încât să pedalezi pe drept și la deal. Cine ajunge primul la finish este câștigătorului concursului.
Avalanche On The Rocks a fost organizat exemplar: transferul din Brașov către Postăvaru s-a făcut cu autobuzul până în Poiana Brașov, apoi cu telecabina până pe Postăvaru.
Am avut la dispoziție o singură zi pentru antrenament și dat fiind faptul că nu cunoașteam traseul a fost de bun augur. Din păcate am ajuns destul de târziu în Brașov și nu am mai prins decât o singură tură în ziua de sâmbătă. Weekend-ul l-am petrecut cu doi prieteni, Marian și Ana, care se afla pentru prima dată la un concurs. În condițiile în care prima bicicletă de munte și-o cumpărase în primăvara acestui an. Am avut emoții atât pentru mine cât și pentru cei doi, căci nu știam exact ce ne așteaptă. Dar mai mult pentru ei.
În ziua concursului am ajuns la orele 12:30 pe Postăvaru, deci mai aveam o oră până la start. Mi-am parcat bicicleta, undeva pe rândul 13 care îmi fusese repartizat. Ceața și frigul s-au jucat cu psihicul meu, încercând din răsputeri să mă motivez pentru a începe încălzirea. Lumea era cât se poate de energică, pregătită de luptă, hotărâtă pentru un rezultat cât mai bun. Cum s-a dat startul am alergat din răsputeri pentru a ajunge la bicicletă cât mai repede, dar un lucru mi se confirmase deja pe la jumătatea distanței: nu sunt deloc un alergător bun. De fapt, sunt atât de slab încât pe prietenii mei care erau în spate i-am depășit undeva mai jos pe traseu fără să înțeleg cum de ajunseseră acolo înaintea mea.
La start a fost ceva îmbulzeală, iar spre norocul meu am fost suficient de inspirat încât să evit două accidente care s-au petrecut chiar în fața mea. Ce a urmat apoi a fost doar o încercare permanentă de a depăși cât mai mulți și de a-mi păstra avantajul. Prima porțiune este suficient de lată încât să poți depăși lejer, trebuie doar să fii atent la pietrișul de pe jos care te poate arunca din cursă în orice moment. La prima urcare deja reușisem să depășesc peste 20 de concurenți recuperând astfel din pozițiile pe care le pierdusem la alergarea de la start. Nu mi-a rămas decât să pedalez ca un nebun pe porțiunile ușor înclinate, să abordez alte urcări pentru a-i mai depăși pe cei lenți, unii dintre ei pedalând pe biciclete de downhill, ca apoi să mă pregătesc pentru ultima jumătate care în principal a fost doar coborâre.
Rădăcinile umede se pare că au fost cele care au pus cele mai mari probleme. Pe lângă cei pe care i-am văzut căzuți de pe poteca, undeva adânc în partea stângă, am reușit să trag și eu o căzătură din care am scăpat nevătămat. Nu și bicicleta căreia i s-a strâmbat ghidonul spre stânga. Controlul a fost oribil dar am stabilit că mă voi opri cândva (nici eu nu știam exact când), pentru a-l îndrepta. După nici 3 minute momentul a sosit: nu am putut să mai iau un viraj și m-am oprit direct în urzici, care aveau deja jumătate din înălțimea mea. Cu o durere surdă pe mâini și pe picioare am încerct să îndrept ghidonul, însă nu am făcut-o prea bine căci acum era îndreptat spre partea dreaptă. Am realizat că asta mi-e soarta și trebuie să termin cursa astfel.
Virajele au fost deci cele mai greu de abordat cu ghidonul poziționat aiurea, dar am făcut tot posibilul pentru a nu mai pierde poziții. Am depășit grupul de 5 persoane care trecuse de mine când mă aflam în urzici și i-am dat bătaie către rock garden, cea mai dificilă și periculoasă secțiune a traseului. De menționat este că acest traseu îți oferă multe variante, dar cu siguranță nu mi le mai aminteam pe cele rapide parcurse cu o zi înainte și am luat-o exact pe unde am văzut cu ochii. Ajuns la Rock Garden am fost în spatele unui concurent care s-a prăvălit pe pietre chiar în fața mea. A durat un pic până s-a repus pe roți eu simțindu-mă permanent presat de timp și având impresia că trec minute bune. În fond, n-au fost decât vreo 30 de secunde.
Ultima porțiune până la finish a fost de viteză maximă. La final, aveai două opțiuni: un kicker mare cu un landing decent sau un chicken line presărat cu baloți de tipul unui labirint. Evident că am ales chicken line-ul și am trecut linia de finish cu zâmbetul pe buze în aplauzele publicului. Și ce public! Pe ultima porțiune a traseului au fost atât de mulți care ne-au susținut încât m-am simțit ca la un concurs internațional. Și dacă tot am adus vorba de public, chiar și la finish au fost prezenți oameni care i-au întâmpinat pe cei sosiți cu urale și aplauze. Impresionant.
Cât despre mine, am reușit la general o clasare în prima treime (din 152 de participanți), iar la categoria de vârstă, am obținut locul 26 din 53 de participanți. Nu mă așteptam la mai mult de la mine dar nici la mai puțin. Ce am înțeles însă este că On The Rocks a fost, este și va rămâne un concurs deosebit, care merită toate laudele noastre. Printre altele am înțeles într-un final și că Brașovul este un paradis pentru mountainbikeri și asta nu are legătură cu faptul că vine de la o persoană care trăiește la câmpie.
Pe de altă parte am rămas uluit să văd câte biciclete de top au fost prezente la acest concurs, semn că industria se mișcă în direcția bună, iar oamenii realizează că au nevoie de calitate. Sunt sigur că această competiție ar fi un deliciu pentru foarte mulți dintre voi, trebuie doar să vă propuneți să participați cel puțin o dată în viață, căci apetitul pentru mountainbiking pe care ți-l deschide este imens.
On The Rocks, ne vedem la anul!
Dragoș Mitroi
On The Rocks, Brașov
Salut excelent spus.
Traseul in sine este sublim, ca sa-l caracterizez intr-un singur cuvant.
Sunt brasovean, ma dau week-end de week-end pe traseu, este unul cat se poate de complex, are de toate, de la linii de viteza, la portiuni tehnice.
In opinea mea alegerea care ai facut-o cu KTM-ul a fost una buna.
Te asteptam cu alte ocazii, mai este un traseu tot pe OTR, doar ca, coborarea se face catre epure.