Gel? Isotonice? Cititor de ritm cardiac? Ciclocomputer? Uleiul cu ozon de încălzit muşchii? Nu îmi mai iau, domnule, din astea, eu tot ce vreau la Zimbrăria XC este să pedalez şi să ajung la finiş pe bicicletă şi nu alergând ca la Păltiniş. Şi uite că mi-a ieşit pasienţa la Bucşani, după lupte seculare ce au durat doi ani, să îmi îndeplinesc obiectivul de a urca pe podium în sublima mea categorie de vârstă. Probabil vă întrebaţi cum de s-a întâmplat minunea, am să încerc să vă povestesc, deşi nu mi-e chiar uşor pentru că pe măsură ce abilităţile sportive îmi sporesc, cele literare se supţiază (sic!).
Aşa că o să încerc să fac acest articol să nu sune a ceva gen „am dat 110% la sută şi am reuşit. Mulţumesc sponsorilor”. De fapt, am dat undeva pe la 70% şi de aici trag concluzia că dacă vrei să câştigi trebuie să te antrenezi şi să devii atât de bine pregătit încât să nu urci niciodată în zona roşie a turometrului. Eventual, poţi încerca să îţi atingi limitele pe urcări, deşi încă nu m-aş pronunţa. Cert este că Zimbrăria XC a fost prima cursă la care am mers mai bine pe urcări decât pe coborări, pe acestea din urmă lăsându-mă depăşit fără să crâcnesc. Mi-a ajuns câte contacte am avut cu diverse mostre din solul patriei şi de fiecare dată când nu m-am mai simţit în siguranţă, pe foarte rapidele coborări de la Zimbrărie, am strâns finuţ din frâne.
La start principala mea grijă a fost să nu mă agăţ de nici un alt concurent. Ştiu că scriind aceste povestioare racing ar trebui să mă fac simpatic publicului cititor, dar nu pot să nu îmi aduc aminte de anii studenţei când unii dintre colegii mei veneau şi cu o oră mai devreme pentru a prinde ultimul rând. Ei, la cursele astea de biciclete, se aşează unii cât mai în faţă şi pedalează apoi până la startul tehnic de parcă aia ar fi cursa. La Bucşani a fost totuşi elegant din acest punct de vedere, dar mă gândesc cum va fi la Geiger până la intrarea în off-road, mai ales că îmi doresc din ce în ce mai mult să termin această cursă.
În fine, una peste alta, nu îmi luasem eu gel şi alte alea, în schimb, aveam la mine, ba chiar direct pe mine, arma secretă: unul din tricourile impregnate cu feromonii de campion din colecţia personală a lui Dîrnescu Dorin, răbdătorul meu şeful meu de echipă de la KTM Cycling. Tot ce făceam, făceam mai bine, ba chiar şi când m-am rătăcit împreună cu grupuleţul în care rulam, eu am rămas senin, deşi în mod normal aş fi început să sudui şi să mă panichez. Dacă de alte dăţi, izbeam în pedale ca un apucat de fiecare dată când descălecam, motiv pentru care mi-am şi luat Crank Brother, cică astea ar intra mai bine, acum m-am descurcat ca un om mare, la trecerea peste cele câteva şanturi. Aveam impresia că sunt încet, dar de fapt nu mai eram repezit ci doar eficient iar aici pentru a preîntîmpina discuţiile, se pare că există o înregistrare video care dovedeşte că celălalt rider a intrat în mine la start la Păltiniş XC.
Am indentificat cred şi şleaul la care am căzut anul trecut, după care, intrând pe un single trail forestier, foarte incitant, am început să înţeleg că după toate urcările şi coborările, cam ăla era „trenuleţul” în care o să rulăm până la finiş, cinci sau saşe rideri, după care m-am aliniat cuminte şi am mers un forestier întreg. Dispăruse vechiul Marc, cel care ar fi intrat la dus trena sau nu s-ar fi dat în lături să încerce să evadeze, acum am început si eu să mă prind de fapt cât „vulpoism” există în aceste momente ale cicilismului. Nu că am devenit automat „vulpoi” că am prins şi eu un podium, dar sincer, îmi era şi frică să intru în „trenuleţul” care schimba fulgerător parcă macazul, oscilând de-a lungul forestierului, printre şleauri, gropi şi pietre.
Aşa se face că înaintea ultimei coborâri din traseu, cea care te scotea pe asfaltul din Bucşani, m-am simţit perfect odihnit şi am decis să trec la atac, văzând deja cum un alt rider – avea un tricou cu Sportul pentru Tine – încerca să se desprindă de micul nostru grup. Am sprintat ca la şosea, dar mi-am dat seama că tot mă grăbisem şi nu puteam să duc ritmul acela până la finiş, fără a fi prins din urmă de ceilalţi rideri. Aşa că am încetinit, aşteptând să fiu ajuns, după care m-am „alipit” de roata spate a riderului de la Sportul pentru Tine, fiind atent la ce face şi trăgându-mi sufletul. Iar atunci, surpriză, a atacat un alt rider, atunci când l-am văzut cu coada ochiului stâng deja era cam departe, am sprintat după el, obsevând că adoptase deja o poziţie de contra-timp din care mânca asfaltul. Am tras cât am putut, dar era prea târziu, am încheiat la trei secunde în urma sa, am aflat apoi că era Trill Streichert, despre care auzisem că a făcut mult timp triatlon. Pe locul întâi, Fabio Gattoni, un rider care cu siguranţă s-a aflat înaintea trenuleţului cu care am mers aproape toată cursa şi din care nu am vrut să cobor.
Trăgând linie, da, m-am bucurat foarte tare că am urcat pe podium. Chiar ajunsesem să mă tem că acest lucru nu se va mai întâmpla sezonul ăsta, dar mi s-a confirmat că dacă îţi stabileşti un obiectiv şi te ţii cu dinţii de el, până la urmă tot îl îndeplineşti. Iar atunci, berea la barul sătesc are un gust şi mai bun, ba până şi muzica de pe Europa FM, pe drumul de întoarcere în Bucureşti m-a uns la suflet. Ceea ce nu e de ici de colo!
Marc Sandu
Cine semneaza articolul?
Marc Sandu, am completat acum.