Horaţiu pedalează şi merge pe munte de când se ştie,…
Dacă îmi permiteţi să fac o introducere în stilul unei compuneri de clasa a treia, venirea toamnei şi căderea primelor frunze îngălbenite coincide cu întoarcerea ultimelor file din epopeicul Road Grand Tour 2016. Aşa se face că sâmbăta trecută am ajuns în Panciu, după un popas nocturn în Odobeşti, acolo unde am luat notă de cutremur, la o pensiune numită Green Garden Resort, alături de acelaşi Cristian Smochină, căruia i-am sugerat să „stingă naibii” mobilul ăla, de pe care căuta probabil să se informeze că totul e bine la capitală. Din seria „vreau sa fiu sportiv şi caut pe internet să văd cum se face”, am citit că un sportiv, chiar şi aşa „wannabe” ca mine, trebuie să doarmă într-o cameră răcoroasă şi absolut întunecată, să scadă intensitatea luminilor pe măsură ce se apropie ora culcării, să bea un pahar de lapte călduţ şi să acopere toate ledurile din dormitor, pentru că altfel îşi buleşte secreţia de melatonină, nu mai doarme ca lumea, nu se mai secretă hormonul de creştere şi totul se duce de râpă! Scop în care nu mă despart de dopurile de urechi şi de o bandană neagră pe ochi, care de exemplu, la Moineşti, săptămâna precedentă, de abia acum voi dezvălui, m-a salvat de başii preferaţi de boşii de la cumetria încinsă la parterul pensiunii, putând să dorm bine merci, în timp ce colegii mei de echipă se întorceau de pe o parte pe alta.
Mă gândesc câteodată că sunt imatur şi asocial cu obsesia asta a mea pentru curse de biciclete, acum, pe final (prelungit) de sezon şi de tinereţe. Dar, dacă cetăţenii de la parter, cu costumele lor verzi şi propensiunea pentru spirtoase, nicotină şi chiuieli or fi mai maturi, atunci să fiu scuzat! Mai rău, în momentul în care am întrebat domnişoara recepţionist dacă în camere se va auzi gălăgia, întrucât a doua zi urma să particip la un eveniment sportiv, ea s-a uitat relativ siderată la mine, concluzionând cu o oarecare uimire dezamăgită că „vreau să mă odihnesc”. Vedeţi, încerc să fac din aceste „reisriporturi” nu doar o seacă trecere în revistă a faptelor de capă şi de spadă ciclistică şi un prilej de meditaţie asupra marilor întrebări ale vieţii, care or mai fi şi acestea. De exemplu, pentru că sunt un copil al anilor 90, ştiu că pe vremea aia se tot folosea cuvântul „kitsch”, „kitsch” în stânga, „kitsch” în dreapta, haine, case, muzică şi multe chestii „kitscoase”. Ei bine, la douăzeci de ani după, cuvântul „kitsch” a dispărut din vocabular dar am rămas cu gecile de rocker care se vând la mall cu 199 de lei, odată cu blugii gata rupţi în genunchi şi pensiunile roz, vernil, etc…
Ce vreau eu să spun este că la Pensiunea Green Garden Resort – nu, nu m-au cazat pe gratis, nu, nu mi-au făcut o reducere, etc, am putut să dorm într-o cameră izolată fonic, întunecată şi aerisită! Acest lucru m-a şocat într-o asemenea măsură, că am simţit nevoia să scriu două mari paragrafe de introducere. Şi ştiţi ce altă nevoie am mai simţit în seara cursei? La fel ca şerifii ăia din filmele americane care au avut parte de o zi grea la serviciu după care se întorc seara la soţie şi îşi toarnă un păhărel de whisky, parcă aşa m-aş fi aşezat şi eu la masa din bucătărie să beau un „jinars”, dar nu am făcut-o, pentru că a doua zi aveam altă cursă… Vedem mai încolo de ce am simţit nevoia unui pahar de tărie în loc de un pahar de lapte, aşa cum ar trebuie să simt ca sportiv…
Cel mai puternic dintre cei puternici, Valentin Pleşea, câştigătorul VeloPower
Marian Frunzeanu, locul doi la general, a avut timp si de un selfie in evadare!
Profilul de la VeloPower Race, o cursă la care aştept să ajung de trei ani, este unul care în teorie ar fi trebuit să mi se potrivească. Ceea ce s-a şi întâmplat, singura problemă este că s-a potrivit şi multor altora. A fost vorba despre un valonat, cu urcări şi coborâri scurte şi virajate, de abordat în forţă, care nu a reuşit însă să fragmenteze prea tare un pluton de „rideri” ambiţioşi şi pregătiţi. Şi bătăioşi! Cum s-a dat startul tehnic, a început o „colcăială” în pluton, mai ceva ca la alte curse, iar eu din „aoleo” şi tot soiul de înjurături în engleză pe care le-am deprins tot din serialele de acţiune americane care mi-au marcat copilăria, şoptite în barbă desigur nu am reuşit să o scot. Am avut un morcov mai ceva ca la un concurs de motocross, enduro, etc, chestii care teoretic sunt mult mai „extreme”. Organizatorii ne-au spus clar şi cât se poate de corect că la nici un concurs din România nu se poate „sigila” traseul şi nici garanta că nu vor fi maşini pe şosea, ceea ce nu a constituit o problemă însă pentru unii concurenţi, care zburau efectiv la vale, în viraje de stânga, în opinia mea „în orb”, chiar nu vreau să fiu moralist, cred că aş vrea şi eu să am asemenea „cojones”. S-a întâmplat la fel şi în Grecia, în Turul Alexandru cel Mare, deci sigur sunt prea moale şi să nu uităm că propria soţie a fost anul ăsta mai rapidă la Sinaia… Căzătura care plutea în aer s-a întâmplat însă pe o urcare, la puţini metri în faţa mea, am ocolit cât mai suav posibil o grămadă de oameni şi de biciclete formată ca la rugby, în care Bogdan Mincă stătea cu mâna în sus ca în filme să mai pareze din carboanele care tot veneau, ţinându-mă bine de ghidon şi apăsând disperat în pedale, convins că voi fi lovit din spate… Cumva, am scăpat de acolo şi apoi a venit o „fază” foarte faină, a urmat desprinderea lui Frunzeanu cu Pleşea, după care am ajuns la o coborâre unde sunt foarte mândru de strategia aleasă. Ca să nu mai fiu depăşit mai instant ca un nescafe, am intrat primul pe coborâre şi mi-am adus aminte că fix asta era porţiunea unde ne spuseseră la şedinţa tehnică că trebuie încetinit la 20-30 de km/h, din cauza unui bucăţi neasfaltate. De altfel, acolo era şi un domn cu un steag galben, care ne făcea semne. În fine, a apărut ceva cam ca o trecere de pietoni, deja eram depăşit de Moroiu şi de un rider de la Tuşnad şi mi-am dat seama că singura şansă era să sar, altfel i-aş fi făcut armonică pe cei din spate, am dat cu roata spate de macadam, dar am trecut şi pe urcarea care a rămas am reuşit să ne desprindem un mic grup. Din păcate pentru mine, plutonul a revenit şi am ţinut-o tot aşa, până la un fals plat pe coborâre, pe care s-a rulat cu viteze ce băteau spre 50 km/h, fără prea mare efort. Clar, asta a fost o monstră de ciclism adevărat, dacă s-ar fi forţat un pic, viteza ar fi fost şi mai mare, absolut impresionant! Grupul în care eram era însă destul de mare, ceea ce m-a cam posomorât, estimând că se va ajunge la un sprint masiv, cum se spune pe la televizor. A urmat însă un deal nu foarte lung, dar destul de abrupt, pe care l-am abordat neaşteptat de bine, fiind cât pe ce să „agăţ” grupul care a intrat la sprint pentru podiumul de cateogorie, din care făceau parte sprinterul „extraordinaire” Moroiu şi „all-rounder-ul” Bostan – păi, dacă ai mers aşa bine, de ce nu i-ai „agăţat”?, m-a întrebat o prietenă la Haiduci şi Domniţe… A urmat apoi o coborâre, unde iarăşi ne-am „înmulţit”, iar aici urmează a doua fază „horror” a zilei, când într-o intersecţie, un grup de automobilişti s-a făcut că nu văd cicliştii, a intrat de pe drumul fără prioritate, ceea ce m-a făcut să mă strecor între-un spaţiu îngust, între un Opel Astra Combi gri ce venea peste mine din dreapta şi o maşină de pe contrasens. A urmat o fază desprinsă parcă din filmele lui Lucas Brunelle cu biciclete fixie prin New York, cu înjurături, ţipete, palme în maşini – nu, nu eram eu, după care ne-am pregătit de sprintul final. Aici lucrurile au mers bine: am salvat cât de multă energie am putut, planul fiind să văd cine atacă, să intru la plasă, iar de va fi cazul să sar, ca un fluture, din plasă în plasă, până la victoria finală. Oarecum asta s-a şi întâmplat: m-am trezit depăşit de nimeni altul decât Florin Saveliu, ceea ce a fost prilej de mare bucurie, pentru că m-am lipit de a sa coastă stângă, cu intenţia nesimţită foarte optimistă de a ieşi pe linia de finiş. Acesta a fost însă momentul în care am văzut cum o maşină gri traversează strada, am început să urlu – acum mi-e jenă şi să scriu asta, dar a fost groasă rău, mai ales că am văzut filmarea lui Florin Saveliu… O parte din creier îmi spunea – se vede poarta de finiş, full gas, cealaltă zicea, vezi că vine o maşină din dreapta, alarmă, alarmă! Sincer, habar nu am cum am făcut de am trecut finişul, dar baiul a fost că, doar pe filmare am văzut, în dreapta mai era un ML sau marele negru. Un ciclist din grupul care eram nu a mai reuşit să se strecoare prin culoar, încheind cursa sub acel ML. Se discuta la sfârşit că a scăpat doar cu o fractură „uşoară” la un picior, dar, dacă mă întrebaţi, asta e un exemplu perfect de oximoron.
Strava nu provoacă dependenţă, staţi liniştiţi… Aici, căutam KOM-urile cu lupa şi nu le găseam…
Iar m-am adus în situaţia în care habar nu am cum să fac o încheiere ca lumea, pot apela din nou la trucul de clasa a treia, „ce frumoasa e toamna!”. Dar ce aş mai putea să mai adaug… cursa mi-a plăcut, poate a fost cam palpitantă pentru gustul meu, nu comentez incidentele de pe traseu, e clar că e greu de gestionat, mai ales în România un astfel de eveniment, de exemplu asta îmi aduce aminte de când eram PR pentru Federaţia Română de Motociclism şi am alertat presa vis a vis de un conducător auto, care a intrat pe pista aeroportului de la Caransebeş, în timpul desfăşurării unui concurs de moto viteză…Ce frumoasă e toamna, ce frumoasă e toamna!
Material redactat de Marc Sandu
Horaţiu pedalează şi merge pe munte de când se ştie, dar s-a apucat serios de mountain bike şi de participarea la concursuri în 2006, iar de cursieră în 2010. Când nu pedalează, aleargă pe poteci de munte, iar iarna practică schi-alpinism. Iubeşte potecile de MTB din Carpaţi şi şoselele şerpuitoare ale Alpilor. Zona sa preferată de MTB este Bran-Moieciu.
Text inspirat, talent literar cu carul, umor de buna calitate si, se pare, si aptitudini excelente de ciclist de sosea. Am citit articolul pe nerăsuflate si astept si alte asemenea prilejuri de încântare. Mulțumiri si felicitări pe măsura entuziasmului debordant!
Multumesc mult, apreciez! Dupa cum spunea un coleg in dimineata cursei, sunt un bun ciclist intre scribi si un bun scrib intre ciclisti! :))