Ture la munte, cu câștigătorii tombolei Decathlon

În primul rând, să explic despre ce este vorba: oricine din România, care cumpără o bicicletă de la Decathlon, se poate înscrie într-un concurs, iar dacă este tras la sorți, petrece un weekend cu noi, la munte. Devenită deja o tradiție, plimbarea cu câștigătorii  nu a fost lipsită de aventură nici anul acesta, iar echipa am fost doar eu, subsemnatul. În primă instanță, când am aflat că cei doi sunt din Timișoara, nu am crezut că se vor deplasa până la Câmpulung, dar Denisa și Alex au profitat de ocazie și vineri erau deja prezenți în Lerești, în locuința care a primit între timp numele de casa FreeRider.

Amândoi foarte tineri și puși pe treabă, am pornit imediat către o alimentară să ne cumpărăm puțină hrană care ar fi urmat să ne ajungă pentru scurtul taseu de 20 de km și 500m diferență de nivel. Pe drum, aflu de la cei doi că sunt pentru prima dată la munte cu bicicleta. Iar Denisa era prima dată pe mountainbike, proaspătă proprietară, căci așa a ajuns să intre și în posesia mini-vacanței.

Recunosc că nici eu nu m-am gândit prea mult și am ales cea mai accesibilă și rapidă variantă, căci timpul ne presa: prima parte a traseului de la Trofeul Muscelului. Mi-am zis: e scurt, n-ar trebui să avem probleme. Iar probleme deosebite nici nu au fost, însă urcările abrupte și susținute nu păreau cea mai confortabilă variantă pentru cei doi. După o mică pauză pe culmi, am început coborârea, cu porțiuni relativ tehnice, unde cei doi au fost nevoiți să-și dovedească calmitatea. Dar nici nu cred că le-a fost greu, căci din zona de țară de unde-și trag rădăcinile, lumea este calmă de regulă. Am terminat tura, ne-am retras la somn, iar a doua zi am pornit în forță.

Variante existau destule, dar m-am gândit să aleg una cât mai simplă. Traseul mai dificil pe care-l parcursesem cu o zi înainte n-a fost chiar varianta norocoasă. Ce traseu este simplu la Câmpulung, exceptând mersul în oraș? Toate traseele sunt cu urcări și am fost nevoit să-l găsesc pe cel mai lejer dintre toate: turul Barajului Râușor mi-am zis, o variantă cât se poate de rezonabilă. Și am pornit la drum.

În general, când faci pe ghidul și depui eforturi ca oamenii să se simtă bine, un zâmbet și un wow! sunt de multe ori dovezi suficiente că faci treabă bună. În cazul lor însă, stările oscilau: pe zonele drepte și de coborâre le puteam citit fericirea pe chip. Pe urcări însă, fețele lor deveneau serioase. Știam că pentru prima experiență la munte, este destul de dificil să urci, mai ales când ești pentru prima dată pe bicicletă, însă experiența FreeRider nu este niciodată una simplă, căci altfel, cum se mai întipăresc adânc amintirile? Una peste alta am ajuns într-un punct al traseului unde întreg malul era prăbușit. Încă din 1988. Însă îmi aminteam că în urmă cu aproximativ 17 ani, am parcurs acea zonă pe lângă bicicletă. Între timp lucrurile s-au schimbat, foarte mult chiar și am fost nevoiți să traversăm cu bicicletele în mână și cu picioarele pe lângă prăpastie.

La un moment dat, unde întreg malul era prăbușit, m-am înarmat cu o bicicletă și am încercat să trec în partea cealaltă. O încercare neinspirată, căci după ce am trecut de zona cu pietre mari, unde mai aveam cât de cât aderență (încălțat fiind cu încălțămintea clipless), am ajuns într-o zonă cu pietre mici și foarte fine. M-am proptit acolo direct în fund și o parte din mal s-a dus direct la vale, în apă, undeva la 10 metri sub mine. Mi-am dat seama că nu mă mai pot mișca de acolo, iar bicicleta lui Alex pe care o țineam în mână și care cântărea vreo 15 kg nu mă ajuta în niciun fel. Am contemplat asupra momentului și am realizat că nu mai am nicio varintă, iar singura de bun simț ar fi să nu mă prăbușesc cu tot cu mal în apă. Alex mă întreabă ușor speriat dacă ar fi cazul să vină să-mi ia bicicleta din mâini, iar eu l-am aprobat imediat. O mișcare greșită ar fi dus la un mic dezastru cu puține șanse de recuperare, așadar am fost extrem de delicat când i-am înmânat bicicleta. Evident, nu eram pentru prima dată pus într-o asemenea situație, însă de preferat era să ajungem întregi acasă.

Cu greu am reușit să ies din acea zonă, am ajuns pe teren sigur și am început să simt frustrarea: ah, mai era atât de puțin! Mai frustrant este și faptul că trebuie să faci cale întoarsă, dar până la urmă eram funcțional și ar fi trebuit să mă mulțumesc cu asta. Am mai avut încă 20 de km înapoi spre casă, cu un total de 41 de km parcurși și o diferență de nivel de peste 1.000 de metri. Consideram că este suficient pentru toată lumea, iar pentru prima experiență poate chiar satisfăcătoare pentru cei doi invitați. Dacă lucrurile devin mult prea dificile, sunt șanse să nu mai vrea să se apropie de munte vreodată.

Întorși la bază, am luat un 4×4 din curte și am fost să le arăt și alte împrejurimi: conforbail, rapid și… fără urcări. Denisa și Alex n-au făcut altceva decât să-mi confirme pentru a mia oară că zona Câmpulung Muscel este într-adevăr una deosebită, iar toți cei care ne-au fost invitați au plecat mereu cu amintiri frumoase, cu experiențe plăcute și cu o arzătoare dorință de a se întoarce.

Pentru mine însă, cel mai important lucru este să le deschid apetitul pentru mountainbike. Sunt tineri, deci au tot timpul în față, iar eu rămân la părerea că nu există o metodă mai grozavă de a descoperi munții, decât pe bicicleta. Privesc deja cu maximă curiozitate către ediția anului anterior. Oare ce mai urmează?

Dragoș Mitroi
Lerești, Jud. Argeș