Marc Sandu ne povestește cum a fost experiența sa la Trofeul Muscelului, într-o perioadă nu foarte favorabilă pentru el. Îi dăm cuvântul:
Totul a început cu un telefon la doamna doctor, de care am început să mă rog să mă lase să particip la Trofeul Muscelului. Dânsa m-a întrebat cam câţi kilometri ar avea acest… Trofeu, i-am răspuns că vreo şaizeci şi pe principiul ce nu ştie doamna doctor nu o supără, dacă tot nu m-a întrebat, am considerat că nu are rost să mai aduc în discuţie diferenţa de nivel de 1.690 de metri. Problema este că acum, după concurs, l-am sunat pe un alt domn doctor – un prieten ortoped e foarte bun la casa omului şi concluzia a fost că din moment ce am putut face trei flotări cu telefonul pus pe speaker, ar trebui să am o simplă contuzie la coastele din partea-mi dreaptă şi nu niscaiva leziuni interne aşa cum mă temeam… Lăsând gluma la o parte, profit de ocazie pentru a aduce în discuţie, încă o dată, importanţă pregătirii fizice în ciclism, pentru că iată, orele petrecute la sală mai cu un TRX mai cu vreun fitball sau poate un kettlebell au un cuvânt de spus atunci când părăseşti spaţiul de lucru al bicicletei, pentru a îmbrăţişa forestierul.
Dar, nu ar fi cinstit faţă de acest Trofeu să leg totul de căzături şi traume. Concursul acesta mi se pare atât de frumos, de complet şi de complex, încât, aţi înţeles deja, m-am prezentat la start, la această decizie contribuind şi dorinţa de a fi alături de colegii şi colegele de echipă de la Focus FreeRider. Încă de acolo, am primit informaţia că intrarea în prima urcare avea să fie dificilă, furtuna din ziua precedentă aducând mult pietriş în forestier, ceea ce făcea ca suprafaţă să fie alunecoasă şi pretenţioasă din punct de vedere tehnic. Zis şi făcut. Încă din asfalt, Andrei Nechita accelerează puternic – tocmai îmi dau seama că exprimarea mea constituie un pleonasm şi se formează două mici grupuri, iar eu mă nimeresc în al doilea. Sunt luat ca din oală, de prin iunie nu am mai făcut nici un antrenament cu intensitate ridicată, participând doar la curse, pentru că nu mă puteam abţine şi obţinând ocazional câte un podium – iar nu m-am putut abţine şi aici ar trebui inserat un smiley, dar de regulă duc o politică anti-smiley.
Nu ştiu la ce să mă aştept, cert este am pulsul foarte sus, fără să mă simt neapărat anaerob. Într-adevăr, cauciucurile scrâşnesc sub mine şi bicicleta se clatină ca o bărcuţă pe furtună. Cunosc foarte bine prima urcare din concurs pentru că o folosesc la MTB Skills and Boot Camp şi asta e clar cea mai dificilă abordare. Anul trecut am reuşit 27 de minute, ei bine anul ăsta am mers pe 29, iar Ştefan Chivu, câştigătorul de la tura scurtă, îmi aruncă din mers, depăşindu-mă, ceva gen „e cam greu, nu?”. E foarte greu, dar o rază de speranţă mai există căci îi văd încă pe primii rideri. Vine coborârea, lungă şi relativ abruptă şi aici mă simt ceva mai bine, fără să simt că forţez. Drumul de pământ uscat e înşelător, cu şleauri şi automat încep să trag dreapta, pe iarbă, din ce în ce mai mult pe pajiste, mai ales că văd urme de roţi în faţă, e semn că riderii din faţă au ales aceeşi soluţie pentru a fi mai rapizi. Totuşi, factorul „papă lapte” mă face să frânez, văd apoi că orizontul se termină brusc şi de undeva de jos, un voluntar îmi face semn să ţin stânga pe drum. Îi văd în ordine pe Urzică Vlad care rezolvă o pană, pe Adrian Dumitru care revine pe bicicletă şi un rider de la Dinamo BikeExpert, bine şifonat, dar în picioare. E Toni Vieru, şi îmi pare rău pentru el, îmi dau imediat seama ce s-a întâmplat, că a venit tare de sus şi a prins o diferenţă de nivel sănătoasă, care nu vreau să îmi imaginez cum l-a proiectat… Toată simpatia mea pentru Toni, care a arătat încă o dată că e indestructibil!
Mai jos, venea o porţiune cu bolovani, pe care am abordat-o precaut. Acum, iată ceva ce vreau să spun de mult: planul era ca de la XC Riders Sărata Monteoru (cursă la care nici nu am mai participat, noua dată fiindu-mi inaccesibilă) să mă antrenez cât mai specific pe MTB, să ajung pe la Câmpulung săptâmânal, să urc pe Iezer, să rup MoonTimeBike-ul în trei, dar nimic din toate asta nu s-a întâmplat din cauza stării mele de sănătate. Nu am făcut o singură urcare ca lumea – de fapt una singură, un Ciocanul la un final de tabără (mă rog, am scos timp de KOM dar Strava intrase pe pauză şi aici ar trebui din nou să pun emoticon…), iar rezultatul se vede. E limpede că dacă vrei să mergi bine la Trofeul Muscelului, te antrenezi în condiţii de… Trofeul Muscelului. De fapt, un lucru care m-a ajutat să cobor Ciocanu, a fost că în urmă cu câteva zile, tot din seria „nu mai rezist fără să mă dau”, am făcut două coborâri pe Fairy Trail la Sinaia şi pot spune că acest lucru s-a simţit, Strava îmi spune că am salvat jumătate de minut pe Ciocanu, faţă de anul trecut, singurul segment în care am reuşit să scad din timp.
Cum m-am trezit însă – în ordine, pe fals plat pe coborâre, puţin plat, fals plat în urcare şi urcare nu foarte abruptă, pentru că asta am făcut tot anul, m-am înviorat subit şi am început să trag, încercând să recuperez cât mai mult teren. Am prins o parte dintre riderii care mă depăşiseră pe urcare – un mic grup în care sigur erau Constantin Dumitrana şi Hans Comyn şi am încercat să-i desprind, pentru că ştiam că vine iar… urcare. M-am anturat cu un alt rider, ne-am depărtat puţin, dar am uitat să mai luăm un viraj de 90 de grade la dreapta, aşa că munca noastră a fost in zadar. Mereu sunt fascinat de cum, într-o astfel de cursă, astfel de mici erori deschid nişte breşe, care sunt adesea ireparabile. A urmat apoi partea de single-trail şi din nou plat, chiar şi ceva asfalt unde am putut apăsa pedala. L-am prins din urmă pe Hans pe urcare, dar cert este că el a evoluat fantastic în ultimele două sezoane, am înţeles că a obţinut un rezultat bun la Patru Munţi şi pe un „pinten” abrupt s-a îndepărtat. Urma o urcare, care pregăteşte o altă urcare mai lungă spre zona Ciocanu, preambul la adevărata urcare pe Ciocanu, cam aşa e la tura lungă la Trofeul Muscelului. Aici intervine un alt moment psihologic. Înainte să pun mâna pe telefon să mă cer la cursă, tot mă gândeam la aerul curat, copacii verzi, mirosul de pădure, cauciucuri cramponate, hurducăituri plăcute, deci, ah, ce îmi lipsea un concurs de mountain bike, dar ciudat e că în timpul acestei urcări numai la aceste lucruri nu m-am gândit şi am suferit ca un câine, a curs transpiratia din mine şi m-am întrebat de ce nu m-am gândit şi la aceste aspecte. Culmea, cumva sportul ăsta te păcăleşte şi după cursă sau tură rămâi cu o imagine idilică a întâmplării, ceea ce desigur, s-a întâmplat şi de această dată.
Din păcate la un scurt pasaj stil „roller-coaster”, după ce am luat cu băgare de seama o combinaţie de viraje dreapta-stânga, având preventiv pusă placa mare, pentru că ştiam ce urmează, m-am lansat la vale, pentru a simţi, tocmai când ajunsesem la viteza de croazieră, cum roata faţă alunecă pe ceva şi am făcut ca anul trecut la Păltiniş – întoarcere la 180º, probabil zbor peste ghidon, „compactare” automată şi aterizare pe omoplatul drept de data asta. Am plecat mai departe destul de şifonat, fiind prins din urmă de Răzvan Jipa, care m-a şi avertizat în privinţa unei coborâri abrupte pe care o cunoştea şi ne-am întâlnit cu Constantin Dumitrana care rezolva o pană, dar care ne-a lăsat apoi rapid în urmă. Dar deja devin plictisitor, aşa că pot spune doar că a urmat o lungă poveste cu urcări şi coborâri tehnice. De notat că urcarea spre mânăstirea Ciocanu… „and beyond” este mult mai „înţepătoare” atunci când e făcută după două şi jumătate de dat şi că lunga coborâre pe single trail care îi urmează este un bun test pentru orice pasionat de MTB. Am rămas impresionat de faptul că Răzvan Jugănaru a marcat efectiv marginile single-trailului ctitorit de Geo Simion şi când spun marcat, nu mă refer la benzi sau la săgeţi ci efectiv la marcaje foarte lungi, trasate cu un spray albastru care delimitau culoarul în zonele mai delicate. Pe mine „culoarul” albastru m-a ajutat enorm în poziţionarea bicicletei…
Dar, părerea mea e că greul în acest concurs vine după Ciocanu, când urmează încă două urcări, în loc să o iei frumos pe şosea spre Câmpulung Muscel. Una, de zici că nu se mai termină, printr-un sat, în care de mai multe ori eşti tentat să crezi că ai ajuns pe plat, dar mai urmează câte o rampă abruptă şi a doua, scurtă dar abruptă, cu serpentine, la care cu părere de rău, am recurs chiar şi la push-bike. Înainte de final, un mic cadou, un mic single-trail relativ facil de abordat, chiar într-un parc din Câmpulung, după care, surprinzător, deşi mă declarasem forfait, am găsit resurse să mă (auto)sprintez pe final. Trei ore şi treizeci şi cinci de minute, cu şase mai mult decât anul trecut, conform Strava, frumos ar fi fost să fie cu şase mai puţin, dar nu e nimic, mergem mai departe.
Material redactat de Marc Sandu.
