Întâmplător, zilele trecute, ochii mi-au căzut pe un articol de pe marathonmtb.com, un site pe care am început să îl urmăresc de la o vreme. Articolul se numeşte „What makes a great Marathon MTB Race”, iar duminică, la Avrig, pe traseul de 80 de kilometri cu 2.000 de metri diferenţă de nivel, primul act din acest an al Triadei MTB, m-am trezit că bifez punct cu punct, cam tot ce scrie pe acolo. Cred că dacă nişte oameni înregistrează un astfel de nume de domeniu şi îşi trimit echipa să alerge la maratoane în Europa, cele două Americi, Australia şi Asia, sunt sponsorizaţi de Subaru şi primesc rapoarte de cursă de la Ben Thomas, dublu campion al Marii Britanii la maraton pot fi consideraţi o referinţă în domeniu.
Cele mai tari maratoane te duc în locuri speciale, spun ei. Păi, nici nu ştiu cu ce să încep. Cu senzaţia de bun augur că mă aflu în mijlocul nicăierului, în afara timpului, atunci când am ajuns, noaptea, în Sebeşu de Sus, satul în care am găsit cazare? Cu grădina Palatului Bruckental, în care puteai să faci un carbo-loading de ultimă oră sau să îţi sorbi cafeluţa înainte de start? Asta dacă nu erai cumva ocupat să concurezi la campionatele de XC-Eliminator sau măcar să-i încurajezi pe cei mai buni rideri de MTB de la noi ţară? Cu panorama munţilor Făgăraş, de care nu aveai cum să „scapi”, pe oriunde ai fi luat-o? Cu felul în care mirosea o dimineaţă în Sebeşu de Sus, un sat cu case mari, săseşti, bine întreţinute, un sat perfect vital, cu copii jucându-se pe străzi neasfaltate încă?
Să spunem nu „maratoanelor” MTB bazate pe mai multe tururi pe acelaşi traseu ne spun cei de marathonmtb. Merci, nici nu a fost cazul, am avut o buclă sănătoasă, cu un teren variat. Pentru că maratoanele cele mai frumoase oferă câte puţin din toate tipurile de teren şi permit riderilor cu diverse tipuri de abiliăţi să îşi exploateze punctele forte: atât un căţărător, cât şi un rider bun pe plat sau pe single-trails îşi va fi găsit terenul preferat de joacă, ceea ce înseamnă şi că îşi poate construi un plan tactic. A propos de tactică, până şi mişcările de la şosea pot să fie importante, pe bucăţi de asfalt sau macadam, unde nu vrei să rămâi singur. Bifăm şi aceste puncte, am avut nişte kilometri pe asfalt, la început, urcare prin pădure, urcare pe forestier, push-bike şi push-extrem dacă pot spune aşa, single-trail, legături rapide pe dealuri cu iarbă, câmp, drum de dig, deci cam orice suprafaţă posibilă.
Logistica. Sibiul, cu aeroportul internaţional şi autostrada sunt aproape, e suficient să spun asta, iar referitor la logistica din cursă, pot să spun că nu a fost penurie de arbitri pe traseu, în echipament fluorescent chiar, dotaţi cu steaguri şi fluiere, că m-am trezit că mi se unge lanţul la un punct de alimentare şi că mai mereu, cumva, ochii îmi cădeau pe punctele roz de marcaj. Mi-a plăcut şi marcajul stil „firmituri de păine” l-aş numi, adică în intersecţii, mai multe puncte de spray roz, aplicate pe bolovani sau rădăcini, te duceau în direcţia corectă, putând păstra viteza. De menţionat că în acest weekend, tot la Avrig, s-a desfăşurat şi un seminar de evaluare şi acreditare a arbitrilor de mountain bike, organizat de Federaţia Română de Ciclism.
Dar, până să ajung la maraton, trebuie să povestesc puţin despre campionatul de cross country eliminator. La care era cât pe ce să particip ca amator, dar nişte încurcături care nu au relevenţa aici, au făcut ca experienţa mea să se rezume la suficiente tururi de cunoaştere a traseului. Pentru că Sibiul e aproape, traseul de la Avrig mi-a adus aminte de Prologul de la Red Bull Romaniacs şi nu mică mi-a fost surpriza când am găsit cauciucuri de maşină, care trebuiau traversate. De buşteni nici nu mai vorbesc, din fericire parcă mai mici decât ce am văzut în filmul ediţiei trecute, însă de această dată a apărut un soi ţambal, pe care trebuia să traversezi o „blană” mai îngustă de două palme, asta, după ce ajungeai pe ea, prin bunny-hop. Acesta a fost de fapt cuvântul de ordine al zilei de sâmbătă, menţionând şi virajele strânse, coborârea pe trepte cu drop şi o scurtă urcare, toate făcând diferenţa între participanţi. Ca spectator, mi s-a părut că Ede Molnar (Dinamo-BikeXpert Racing Team) a fost tot timpul în control, apărându-şi fără probleme titlul de campion naţional şi dacă ar fi să sintetizez cine m-a impresionat de la amatori, Alex Macrea (1KTM Racing Team) a reuşit nişte hole-shots de mare clasă! Iar ca rider, ar fi multe de spus despre trecerea peste cei doi bolovani, cu alternativă mai lentă pe nişte trepte ascuţite o “problemă” foarte interesantă propusă concurenţilor.
Să trecem la proba de maraton: după o scurtă fugăreală pe un drum de câmp à la Prima Evadare, am reuşit să agăţ plutonul de la Elite şi să mă ţin acolo, pe la coadă ce e drept, dar în genere o manevră sănătoasă de genul deschiderii buteliei de NOS, asta cât a ţinut asfaltul, care m-a îndepărtat puţin de urmăritori. Despre off-road şi noroi, ce să spun… A fost munte, bicicleta a trebuit spălată după cursă şi va fi dusă şi la o revizie, echipamentul s-a stropit, jambierele mele mişto Adidas s-au ales cu o crustă de noroi, a trebuit să mă opresc să îmi curăţ ochelarii, dar nu pot spune că nu am putut să mă “dau” din cauza asta. Am tot meditat dacă să îmi pun cauciucurile de noroi sau nu şi până la urmă am zis pas, pot să spun că am simţit că m-aş fi descurcat mai bine în zonele în care veneai cu viteză mare şi dădeai de bălţi sau noroi cu şanţuri făcute de riderii din faţă, iar aici faţa era mai greu de controlat, silindu-mă chiar să pornesc de la zero, după câte un derapaj mai sănătos. La fel şi pe unele urcări, în care poate nu ar fi trebuit să cobor de pe bicicletă, pentru că urăsc să fac push bike şi mereu sunt depăşit în astfel de situaţii, credincioasele mele Maxxis Beaver ar fi fost de ajutor. A propos de derapaje, la un moment dat, m-am trezit că fac unul de toată frumuseţea, la un ac de păr, încât am simţit nevoia să-i comunic asta fostului meu preşedinte de la KTM, Dorin Dîrnescu, acum îmblânzitor şef de Bulls. “Ce derapaj, presidente!”, ne-am râs noi şi cert este că primele două ore au fost un sus-jos prin pădure, între 400 şi 600 m, totul culminând cu faimoasa zonă tehnică cu coborârea cu drop pe rădăcini de lângă pârâu şi tunel, unde am luat-o fain-frumos pe lângă bicicletă, scuzându-mă faţă de fotografi, la scenă deschisă. Ruşinos, dar sănătos, la 80 de kilometri, personal nu mă apuc să fac experiente dacă nu sunt 90% sigur de ce urmează. Oricum, energia şi buna dispoziţie erau la cote maxime, adică, era primul maraton al sezonului, după luni de zile în care am făcut ski fond, alergare, animal-flow (sâc!) şi alte substitute!
Apoi, în apropiere de baraj, a urmat singura fază ciudată în ceea ce priveşte orientarea, practic m-am trezit coborând din pădure, nu am mai văzut marcaje – iar acestea erau de regulă din 200 în 200 de metri, m-am trezit că vine Daniel Bostan din spate, el a continuat, eu am vrut să urc la loc, apoi au mai venit nişte rideri şi am luat-o cu ei, evitând nişte câini ciobăneşti de mare viteză pe un câmp şi tot la baraj am ajuns. Practic, pe Strava, îmi apare un soi de dreptunghi, fiind rideri care au făcut câte o lungime şi câte o lăţime diferită a acestuia. Pe baraj am făcut un “grupetto” cu Daniel Bostan şi alţi doi rideri, un lucru bun pentru că puteam rula cu peste 30 km/h, apropiindu-ne în viteză de – nu ştiu cum să o numesc – “marea urcare ce ducea la 1100 metri”. Aici, l-am prins din urmă pe Daniel Roşioru care rezolva o pană şi tot pe aici Daniel Bostan a împărţit cu mine din Cola primită de la team managerul Cătălin Sprânceană. L-am prins pe Daniel prin pădure şi m-am distanţat oleacă, intrând în forţă în urcare şi simţindu-mă foarte bine. În acel moment, nu stiam, dar eram pe locul doi la categorie, “sfântul” Eugen Mocanu, fiind în stilul propriu, muuuult mai în faţă, în sferele lui înalte, dacă îmi permiteţi o glumă. Urcarea mergea binişor, dar după o vreme au trecut de mine Roşioru cu Bostan, care a rămas apoi în urmă, pentru a-şi menaja un picior ce îl durea. Ei, şi în acest moment, pentru mine s-a rupt filmul, am traversat un pârău năvalnic pe un podeţ din lemn şi m-am trezit faţă în faţă cu cel mai grozav push-bike al tuturor timpurilor, pe teren alunecos şi pe o ploaie ce tocmai începuse. Să nu uităm că Daniel Roşioru e un foarte bun alergător montan, pentru că a dispărut rapid din raza vizuală, din spate a venit din nou Bostan, care s-a dus şi el, în timp ce eu înaintam ca gândacul din “Metamorfoza” lui Kafka, cu bicicleta undeva pe la cască, din cauza gradientuluim şi forjându-mi… deltoizii! Trebuie să a) îmi pun crampoane suplimentare pe pantofi şi b) să mă antrenez pe push-bike, deja am şi primit oferte de la persoane care pretind că sunt experţi în domeniu. Din spate a venit şi Romulus Veşteman, locul doi la la categoria 40 +, un rider foarte, foarte puternic, împreună cu Mihai Anton şi ce să mai spun, mi s-a părut că push-bike-ul ăla nu se mai termină, aş putea să îl compar cu ce au de urcat băieţii de la Red Bull Romaniacs şi nu la clasa Hobby. L-am mai văzut pe Bostan mai în faţă punându-şi o foiţă albă, eu am răspuns punându-mi o bluză roşie, să nu cumva să răcesc, dar cum era şi ud, nu mi-am găsit ritmul pe foarte frumosul single trail ce cobora de la 1100 metri la 600 metri, concentrându-mă doar să merg curat şi să nu fac greşeli. Asta e, dacă push bike-ul acela pantagruelic e singura cale de a ajunge la acel single-trail, atunci bal să fie!
Din păcate, deşi nu voiam să recunosc, intrasem pe modul „retragere la garaj”. Erau totuşi cinci ore de cursă, iar antrenamentele mele rar ajung pe la valoarea astea. Planuri există, de exemplu urcare pe Iezer şi coborâre de pe Iezer, mi se pare cel mai bun antrenament pentru un maraton MTB, dar să vedem cum facem cu managementul timpului… A urmat un câmp cu anumite gropi cu noroi, unde am lăsat riderul de câmpie din mine să îşi spună cuvântul şi deşi nu eram mulţumit de cum merg, se pare că aici am reuşit o clasare pe locul 11 conform Strava. Deja bâjbâiam pe butoanele ceasului să văd câţi kilometri mai am până la finiş, când am luat-o la dreapta aiurea pe un pod, anticipând intrarea în Avrig, fapt pentru care odată revenit în traseu m-am trezit cu Daniel Bostan în spate, fără să înţeleg de ce – ulterior am aflat că se rătăcise. Aşa se face că am intrat cot la cot în grădina Palatului Bruckental, pe traseul de eliminator, ca şi compensare că nu concurasem cu o zi înainte şi de această dată pot să spun că m-am mobilizat mai bine decât la Gârboavele, dar Bostan tot s-a „inserat” pe lângă mine la un bunny hop peste trei trepte, traseul fiind prea viraj apoi pentru a apuca să pun Raven-ul mai în faţă la finiş. Oricum, foarte palpitant, să te sprintezi după cinci ore şi douăzeci de minute, pe aburi de carbohidraţi, în ploaie, pe un traseu de eliminator. De curând am auzit şi de cuvintele lui Samuel Beckett, „eşuează mai bine”, aşadar, mă bucur că am făcut-o!
Merită văzut ce viteze au reuşit să susţină primii rideri, atenţie, după 70 de kilometri, pe ultima parte din traseul de maraton, în nişte condiţii extrem de dificile. Arpad Kelemen, locul 1, a zburat şi pe aici!
foto si video: Triada MTB
