Nu știu pentru alții cum a fost, dar eu n-am mai râs de mult așa cum am făcut-o la Piatra Neamț în acest weekend, la Tare ca Piatra – ediția numărul 16. A fost mereu ceva cu concursul ăsta, ceva care m-a binedispus și mi-a întipărit niște amintiri de neuitat. Iar în condițiile în care am lipsit la ultimele 7 ediții, a trebuit să recuperez cumva. Chiar ultima dată când am fost acolo, i-am spus bunului meu prieten Filip:
-Nu cred că o să mai râdem vreodată așa!
El a confirmat. Și chiar am crezut asta, până zilele trecute, când am setat cu totul alte norme în ale distracției. Pe lângă voia bună care vine la pachet cu simpla prezență la acest concurs, au fost multe mici episoade ce mi-au stors lacrimi din ochi și le-au lăsat să curgă agale pe obraji. Nici n-aș putea să spun dacă-mi place mai mult concursul sau atmosfera cu tot ceea ce se întâmplă pe lângă. Căci nu pot. Sunt ambele la fel de faine.
Ca să înțelegi mai bine cum văd eu lucrurile, Tare ca Piatra este ca o bulă, în care intri rapid și uiți tot la fel de rapid cât de dificil a fost să ajungi acolo. Efectiv totul se închide în jur, devine un mediu septic și liber de griji sau probleme și totul se transformă între un du-te-vino între gondolă și coborâre cu multe infiltrații de pățanii adiacente care mai de care. Un aparat viu complex care te acaparează și-ți crează o anumită dependență la nivel mental.
Și nici ediția acestui an n-a fost o excepție. Desigur, nu-s genul care să fie cârcotaș la cum este organizat traseul (deși anul acesta a apărut o groapă pe traseu care mi-a pus probleme și căreia nu i-am înțeles sensul), căci nici nu mă dau la acel nivel de performanță încât să conteze fiecare secundă. La Tare ca Piatra mă dau de fun și e minunat astfel. Față de anii anteriori, traseul a fost schimbat și a existat mult off-camber – dificil – însă important căci a făcut diferența între concurenți și cumva, pe undeva, sunt sigur că a fost porțiunea care m-a avantajat și m-a ajutat să ajung în finală, în condițiile în care n-am dat nicio dublă și niciun gap. În fond, după ce-am consultat componența grupei de peste 30 de ani la care eram repartizat, i-am spus imediat lui Andrei:
-Frate, sunt pe muchie de cuțit! Nu-s foarte sigur că o să mă calific!
Cumva am reușit însă, am tras mai tare dar fără să-mi părăsesc prea mult zona de confort și am reușit să închei concursul cu un timp decent pentru mine. Cred că mai bine de atât n-aș fi putut oricum. Ce mi-a plăcut totuși este că traseul a fost ceva mai dificil decât cel al ultimei ediții la care am participat și a trebuit să mai trag de mine pe alocuri pentru a scoate un rezultat rezonabil. Până la urmă, atât off-camber-ul cât și virajele fără contrapantă au avut farmecul lor și sunt sigur că au făcut diferența pe ceas.
Camaradul meu de la FreeRider, Andrei Diaconu, cu șanse reale de top 10 așa cum estimasem eu inițial, se află încă la debut în ceea ce privește controlul emoțiilor și așa cum i-am spus: degeaba mergi tare dacă nu stai la fel de tare și pe psihic. Emoțiile și dorința de a scoate un timp cât mai bun, l-au făcut să-și forțeze limitele și s-o sfeclească într-un loc neașteptat, după cele două wall-ride-uri din lemn. În condițiile astea, am reușit să scot un timp mai bun ca el, ceva probabil unic și care nu se va mai repeta prea curând.
Altfel, atmosfera la concurs a fost incredibilă, iar finala de la Elite am trăit-o cu sufletul la gură, am răcnit, m-am minunat, mi-am pus mâinile în cap și în general, am manifestat cam toate reacțiile pe care le vezi de la fanii infocați ai sportului. George Căbăl a venit parcă din alt univers cu timpul din calificări, reușind apoi să-și adjudece victoria după ce a căzut pe traseu (serios?!), urmat fiind de Remus Bonța care a mers de asemenea excelent și de Ciprian Mureșan. Prezența lui Sebatian Grosu a fost o mare surpriză, aceasta reușind un foarte onorabil loc 4 după 3 ani de pauză.
Și neapărat de menționat este și timpul lui Mathias Gherghel de la Copii, cu un timp de doar 2:40:040, aproape la fel de fabulos ca cel al lui Căbăl. La fete, lupta s-a dat la final între 3 concurente: Petra Zăgrean, Ștefania Ababei și Anca Holban. Și a fost dramatic, căci Petra s-a calificat cu cel mai bun timp, însă în finale a căzut și a trebuit să se mulțumească cu locul secund. Astfel, Ștefania Ababei a reușit să ocupe prima treaptă a podiumului, pe 3 fiind clasată Anca Holban. Intens și neașteptat.
Să fie fost Tare ca Piatra apogeul distracției din 2021? Este foarte posibil, căci pentru mine mai urmează un maraton și o competiție de enduro, unde te duci serios și responsabil. La fel cum te-ai duce îmbrăcat la cravată și costum la servici.
Zilele pe care le-am petrecut prin Piatra Neamț au fost documentate video, filmul urmând să fie publicat pe canalul nostru de Youtube.
Felicitări tuturor participanților și în special organizatorilor, care fac ca această competiție să rămână în continuare o fabrică de bună voie și de distracție. Iar de final, sper ca măcar o bună parte dintre cei ce citiți aceste rânduri să vă regăsiți în cele descrise mai sus.
Multe mulțumiri către Racing Bike Shop, care ne-au susținut financiar în această deplasare și fără de care mâncarea n-ar fi fost la fel de gustoasă, iar patul – cu siguranță mai mic.
Big up!
Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro
Piatra Neamț
