Acum citesti
Semenic Enduro 2020: ploi, noroi ș-un meci în doi

„Fie ca cel mai bun să câștige!” îi spun eu tovarășului meu de suferință Andrei Diaconu, aliniați la startul primei speciale. Am plecat în aceeași grupă, căci așa ne-am dorit. Știam că nu ne duelăm de la egal la egal, dar în condițiile pe care le-am trăit la Semenic, orice răsturnare de situație nu m-ar fi mirat mai mult decât dispariția subită a Covidului din lume. Apoi, după concurs, mă întrebam cum de-am ajuns în situația de a-mi dori să intru-n pensiunea închis cu cheia, în chiloți, ud fleașcă, cu proprietarul octogenar plecat la Reșița, adică la 25 de km depărtare. Semenicul a fost o aventură, la fel ca orice alt concurs de enduro. Și deja începe să nu mă mai mire.

20 de ani diferență, aceeași pasiune. Andrei merge tare.

Scurtă introducere

Lung e drumu până la Văliug, mai ales când pleci din orice loc care se află la minim 300 de km depărtare. Noi am plecat din București și fiind recunoscut ca un fițos cu ștate vechi, mi-am permis luxul de a parcurge drumul în două zile. Soarta însă a intenționat să-mi fie potrivnică încă din zorii primei zile, de când ambreiajul Civic-ului 2.2 dădea semne că se apropie de obștescul sfârșit:
-‘ai să-mi trag una, să vezi că rămânem pe drum. i-am zis lui Andrei. „Man, chiar nu e de glumă” am reiterat, în speranța că mă înțelege. Andrei zâmbea… Zis și făcut, ne-am pus pe drum cu speranța că vom ajunge la Petroșani, prima noastră oprire. Am ales orașul în ideea în care nu-l vizitasem niciodată, însă nu mare mi-a fost mirarea când am realizat că l-am vizitat chiar anul trecut, când am participat la Straja Enduro. Serios? Ca să fac lucrurile mai palpitante, m-am decis să trec și Transalpina, nefăcând altceva decât să pun și mai mult stres pe ambreiajul care horcăia uneori precum un porc prins într-o sârmă ghimpată. Ne-am încheiat seara în mod glorios cu un aparat de făcut masaj la picioare, unul care ne lăsa deja impresia că suntem un soi de campioni ratați ce urmau a lua parte a doua zi la cursa vieții lor. Într-un final s-a adeverit totuși că a fost cursa vieții noastre, iar lămuririle urmează.

Pe drum am întâlnit acest Volvo din USA.

Capitolul I – JOI: primul contact

Să iau contact cu traseele de la Văliug a însemnat un efort semnificativ, pe care l-am conștientizat abia ulterior. Luat de val și de prietenul meu Filip Ciurel, fostă tânără speranță, am decis să dăm urcarea de pe asfalt, care însuma vreo 18 km și multă diferență de nivel, pe principiul „și aici ce facem?”. M-am înhămat la drum, mi-am intrat în spiritul de rutier de Tour de France și i-am dat să zacă. Am făcut ce-mi place să fac cel mai mult: i-am lăsat pe Filip și pe tovarășul lui în spate, agonizând de la efort și i-am dat pedală cu Andrei. Ne-am simțit bine, deși spre final începusem să regret amarnic decizia. Cu chiu cu vai am ajuns. Și bine-am făcut. Prima coborâre a fost de vis, al biker-ilor paradis: uscat, rockgarden abordabil, consultări pe liniile ideale, perfect. Am mai dat o urcare căci am prins un shuttle și încă o urcare decentă pe bicicletă pentru a ajunge din nou în vârf. Era atât de senin și de frumos încât uitasem că mai există vreme rea pe lumea asta.

Rockgarden-ul, pe când arăta bine.

Capitolul II – VINERI: alba-neagra

A doua zi am avut sentimente mixate: primele ture pe uscat au fost superbe și eram deja pompat și pregătit pentru traseu. Doar că efectiv am refuzat să cred în prognoza care până la urmă s-a adeverit. Iar starea de spirit s-a schimbat dramatic după prima ploaie serioasă. La fel s-a schimbat și starea traseelor. Cu toate acestea, puțin slide în viraje nu strica și mi-am zis că dacă-i așa, nu are cum să fie prea rău în zilele următoare. Habar nu aveam ce vorbeam.

Vineri dimineață a fost o dimineață… bună!
Ș-am prins o tură și cu telescaunul.
Păi bine mă Andrei, și acum ce facem?

Capitolul III -SÂMBĂTĂ: potopul

Sâmbătă mi-a amintit doar ce înseamnă ploaia torențială. Deja nu mai aveam chef de dat, nici de concurs. Doar adunându-mi puterile strămoșilor, reușesc să mă urnesc și să dau două trasee. Pateul de pe jos era ceva de neimaginat pentru mine și încă mă întrebam de ce am decis să fac asta. Cu greu m-am obișnuit cu controlul bicicletei, căci nici anvelopele pentru care-am optat n-au fost cea mai bună decizie. De fapt a fost una cât se poate de proastă, dar pe principiul că doar mie mi se poate întâmpla asta, am tăcut mâlc ca nu cumva să creadă lumea că-mi caut scuze să nu mă dau. Sau să mă victimizez.

Oh-oh! Ia cu pâine!
Twin Peaks, episodul ăla cu bicicleta de enduro. Îl știți, nu?
Participant surpriză: Marc Sandu, în carne și oase.

Capitolul IV – DUMINICĂ: ziua competiției

Ceva stres, puțin gol în stomac – toate în cantități mult mai mici decât de obicei. Nu aveam concurenți direcți, deci nicio miză. Nu mă interesa nici măcar rezultatul, deși în sinea mea deja îmi propusesem acolo un loc decent. Prima specială a fost o dezamăgire, având impresia că nu înaintez deloc. Mai mult decât atât, am descălecat la rockgarden și m-am oprit să-mi leg casca, căci plecasem de la start cu ea dezlegată. Cât de rău mai puteau merge lucrurile? Speciala a doua a fost și ea solicitantă, însă parcă a mers ceva mai bine și mi-a dat multă încredere. Transferul de la 1 la 2 a fost o glumă, doar o țâră de push-bike. De la speciala 2 la 3 am urcat un pic cu telescaunul, apoi cât am putut pe bicicletă. Nu m-am dat jos mult de pe ea căci mă bătea încălțămintea și efectiv nu puteam păși la un moment dat. Speciala 3 a fost de vis și m-a pompat incredibil de mult. Am mers impecabil, fără greșeală. Apoi a urmat transferul de la 3 la 4, în care am înjurat, m-am descărcat, am vrut să plâng și să mă răzbun pe soartă, dar cu toate gândurile astea făcând haos în mintea mea am realizat că am ajuns la startul ultimei speciale.

Îi bună chestia asta. Andrei e pompat. Eu liniștit.

Pe speciala 4 m-am dezlănțuit. Chiar dacă inima parcă-mi arunca ochii din orbite cu fiecare bătaie, nu aveam de gând să mă las deloc și am dat tot ce-am putut. Atât de mult încât nici măcar nu știam că pot. Când am ajuns la finish pur și simplu m-am prăbușit pe-un soi de deal, am scos chip-ul, l-am predat și am zăcut acolo precum un zimbru străpuns de sulița unui neaderthal. Am stat să sufăr, să agonizez, să mă descarc și să urlu de bucurie. Da, chiar așa a fost. Mi-a plăcut la nebunie. Din partea mea, organizatorii au nota 10 pentru efortul depus, tot atât pentru distracție și trasee. Chiar a fost ce trebuie. Ceea ce aveam nevoie în acest moment la vieții mele. O cursă care să scoată untul din mine. În mod surprinzător, am terminat pe 8 la hobby, iar colegul meu, Andrei, pe locul 3 – fiind de altfel și cel mai rapid dintre toți concurenții pe speciala 4 – poate la fel de surprinzător. Când am citit rezultatele am început să urlăm și să lovim cu pumnii în volan, în bord, unde-am apucat. Ce bucurie de ndescris! Ne-am ținut respirația apoi i-am dat spre Câmpulung, căci mai aveam vreo 7 ore de condus, epuizat fiind. În același timp am aflat că Remus Bonta a venit pe primul loc la Elite, urmat de Radu Petardă. Radu Petardă! Iar la fete, Luana Cherecheș a reușit un timp remarcabil. Superb.

Dan Mazilu a locuit la 5 stele.

Epilog

Octogenarul la care ne-am cazat, fost torționar – cel mai probabil, ne-a ținut fără căldură și cu apă rece în prima seară. La fel ca în armata israeliană. Ne-a explicat în nenumărate rânduri că nu e bine să intrăm murdari la el în pensiune și își manifesta clar nemulțumirea prin tot soiul de semne ale limbajului trupului. Dar ne-a făcut-o la final în stil mare. După concurs, în ploaie, m-am dezbrăcat de combinezon și am rămas în chiloți. Un băiat cu suflet mare m-a dus până sus, la Semenic, să-mi recuperez mașina. Acolo sus erau vreo 8 grade și ploua torențial. Când am călcat, în șosete, în apa aceea, m-a luat tremuratul instantaneu. Am pornit mașina dar am omis faptul că stătea acolo de mai bine de 7 ore, așadar motorul era rece. Totul era rece. Inclusiv sufletul meu. Am ajuns după vreo 25 de minute în care cel mai eficient motor diesel construit vreodată de Honda, nu s-a încălzit suficient cât să bage căldură. Am ajuns, am coborât iar în chiloți și-n ploaie și am dat să intru-n pensiune. Surpriza vieții mele se desfășura sub privirea-mi neputincioasă: ușa era închisă. Îl sun imediat pe torționar:
-aiiii, f***-i p**** ma-mii ei de viață, cred că am încuiat din reflex fără să-mi dau seama!
-Ok, și eu ce fac? Sunt în chiloți și tremur de frig.
-Păi nu știu ce să faceți că eu sunt plecat la Reșișa și nu mă întorc prea curând.
-Pe bune?
-Stați că sun un vecin.

Eram la un pas de a-mi pierde mințile, când sună proprietarul de pensiune înapoi:
-intrați pe la vecinul meu prin spate. Și dacă intrați, stați sus la terasă, fumați o țigară și spuneți-le și celorlalți pe unde să intre.
-stimabile, eu mă schimb și plec să mănânc nu stau să vă aștept și să vă îndrum clienții.

M-am dus pe la vecin. Mă gândeam că există o poartă de trecere, așa cum îi explicase. De fapt era un soi de poartă care dădea la râu. Și treceai pe niște pietre ținându-te de gard. Am intrat. După ce m-am spălat și-am făcut aceeași manevră, râul se umflase de la ploaie, așa că pietrele pe care trecusem erau acoperite. A trebuit să-mi pun skill-ul de acrobat la treabă, să mă țin doar de gardul metalic și să am grijă să nu scap în apă.

500 de lei i-am plătit torționarului ca să mă distrez așa. Și tot atât pentru mini-patul pe care l-am împărțit cu Andrei, pentru cele 18 grade din cameră și pentru apa rece de joi.

Semenic, nu-i nimic! Ploaia a fost un flintic. Ne vedem la anul!

Vezi Comentarii (0)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

eighteen − 8 =