Rocket Bike Fest II: ciclism vs. deprivare emoţională

Dacă e Rocket Bike Fest, musai trebuie să te transformi într-o rachetă sol-sol, propulsată de forţa picioarelor şi ghidată cu puterea minţii. Pe deasupra, cel puţin pe mine nu mă mai surprinde că prin pădurile ce încă rezistă în jurul Bucureştiului se pot organiza curse „adevărate”, de mountain-bike, solicitante din punct de vedere fizic şi tehnic. Iar cursa din această sâmbătă de la Cernica nu a făcut excepţie, au fost 51 de kilometri de tras tare şi căscat ochii, în special pe single-trail-ul din jurul lacului Cernica. Să vedem aşadar dacă am fost rachetă sau nu, chiar dacă mărturisesc de la bun început că sunt mulţumit de rezultat, locul cinci în categoria de vârstă, la clasa Elite.

Singura problemă în dimineaţa rece de sâmbătă, cu soare cu dinţi, de toamnă, cu abur plutind deasupra pădurii a fost faptul că nu mi-am mai băut cafea de dimineaţă alături de prietena mea, nici nu ştiu cum să formulez exact, ideea este că ea a plecat. Aşa că, deşi m-am antrenat îndeajuns în ultima vreme, ascunzându-mă de fapt o vreme prin natalul Târgu Mureş, ceea ce nu poate însemna decât diferenţă de nivel şi trailuri forestiere, la Cernica îmi lipsea tocmai factorul „urletul Carpaţilor”, acel „eat lightning, crap thunder”, atât de des menţionat în seria Rocky. Noroc că după două sezoane, ciclismul a acumulat foarte multă inerţie în fiinţa mea şi astfel am putut trece peste momentele de despărţire fără a da iama în rafturile cu Lucky Strike roşu şi Golden Brau la cutie, aşa cum cu siguranţă aş fi făcut acum ceva vreme. Însă, cum probabil vă aşteptaţi la un race report şi nici eu nu mă aşteptam la efuziuni sentimentale, iată cum a decurs cursa.

Ca de obicei, nu am prins cel mai bun start, dar am reuşit să-l ţin în vizor pe „etalonul” meu de la clasa 30 – 39, Filip Grigorescu, am intrat în pădure pe o cărare şerpuită foarte faină şi pe prima urcare, am avut surpriza să fiu depăşit de către doi rideri, Gabriel Vladău şi Bogdan Cârciumaru, un fapt care m-a surprins oarecum şi m-a mai scos de pe modul pilot automat. A venit din spate şi un rider de la 20-29, Ionel Duţă, cu care m-am „duelat” toate cele patru tururi de câte 17 kilometri şi a fost, cred, cel mai incitant duel al sezonului, cu foarte mult fair play, ba chiar şi cu miştouri, adică nu am auzit niciodată un „Vin, te depăşesc, te mânânc, dă-te la o parte”, spus ferm dar şi mucalit în acelaşi timp. A fost şi un duel tipic între un 26 şi un 29, pentru că imediat cum cărările pădurii se lărgeau, cum luam viteză şi îl depăşeam pe tip, însă intrat pe single trailul, îngust,  întortocheat, cu rădăcini, cu viraje în contrapantă, rivalul meu se îndepărta. Trebuie să menţionez o depăşire pe una din urcări, efectuată de mine, la cadenţă înaltă, după care a venit replica, cu Duţă, luându-mi interiorul, pe o „voltă” de 180º, unde se pedala tare pentru a urca în punctul maxim, de unde te lansai pe o coborâre.

Cel mai interesant a fost turul trei, în care am reuşit să mă distanţez puţin de Duţă, ba chiar şi de doi dintre riderii care mă depăşiseră iniţial, însă single trailul abordat cu „bombardierul” meu cu roţi de 29 inchi, umflate la 3 atmosfere şi-a spus cuvântul. Nu ştiu dacă am voie să menţionez lucruri din astea prin dările mele de seamă de la curse, dar sunt foarte mulţumit de alegerea cauciucurilor Geax Aka, care s-au comportat extrem de prietenos, anunţându-mă mereu când mă afla pe punctul de a rupe aderenţa. Da, single trailul de la lac a fost atât de solicitant, obligându-te să ghidonezi frenetic! Totuşi, iar am reuşit să îi apropii pe cei din faţă, ba chiar la un moment dat am putut să văd echipamentul galben al lui Filip. Sincer, m-am simţit mulţumit că la mai puţin de un sfert rămas din cursă, eram pe urmele lui Filip, dar m-a lovit şi un sentiment de autocritică, care îmi spunea să nu mă mulţumesc cu atât, să trag mai tare, poate îl ajungeam! După cursă am aflat că Filip rămăsese fără frână spate şi mergea în condiţii de avarie. Culmea, dar tocmai scăpasem de pe ungherele single trailului şi simţeam cum mă apropii de cei din faţă. Acum, ştiu că sună puţin a scuză, dar am observat şi că quick release-ul spate nu mai stătea la locul lui, probabil agăţasem şi eu ceva pe single. Am încercat să-i dau un câlcăi, fără prea mare efect şi am început să cuget dacă era cazul să atac, riscând să-mi zboare roata spate, sau să mă opresc oleacă şi să înşurubez pârdalnicul de QR. Am ales ca de obicei varianta „safe”, dar nu am mai reuşit să-i mai prind pe băieţi. Totuşi, faptul că am fost la doar două minute de podium, m-a făcut să trec Cernica Rocket Bike Fest la categoria „succesuri”. Merită menţionată organizarea ireproşabilă – ok, puteau să pună mai multe paste la pachet, mai ales că acum nu mai are cine să îmi gătească, iar aici consideraţi că am pus un emoticon din acela cu limba in lateral dreapta, dar îl pun aşa narativ, pentru că mi se pare o practică ce nu flatează în mod deosebit inteligenţa. În weekend-uri va trebui să mă bazez pe ce găsesc pe la curse, păcat însă că se termină sezonul. Voluntari au fost peste tot pe traseul excelent şi, la fiecare trecere din cele patru te apladau, te încurajau şi îţi urau succes! Am plecat spre casă cu gândul la cursa de a doua zi, căci weekend-ul era departe de a se fi încheiat: urma ştafeta de la Riders Club Băneasa, unde reprezentam FreeRider.ro, împreună cu Dragoş.

PS: A propos de titlu, să nu uităm că fondurile colectate din taxele de înscriere vor fi directionaţe de către organizatori către programele destinate copiiilor cu tulburări din spectrul autist, desfăşurate de asociaţia HelpAutism.

Material scris de către Marc Sandu