Robert Dobai despre Carpathian Epic 2017

A trecut deja mai mult de o săptămână de la una din cele mai controversate competiții de mtb din România. Nu, nu e vorba de “Haiduci și Domnițe”, ci de Carpathian Epic care a fost organizat tot de cei de la Riders Club. Recunosc că în mod intenționat am așteptat să treacă niște zile pentru a putea fi cât mai obiectiv atunci când scriu rândurile astea, deoarece nu voiam să fac un race report de la fața locului, care poate ar fi fost mai susceptibil de subiectivism în contextul peisajelor și a experiențelor proaspete. Ca urmare iată-mă aici, depănând ceea ce deja poate fi considerată o amintire.

Începutul.

Încă din start vreau să menționez clar că n-am acceptat niciun fel de sumă de bani din partea oricărei persoane implicate în organizare pentru a deveni ambasador al competiției și pentru a promova competiția online sau viu grai. De ce? Simplu, deoarece n-am dorit să promovez anticipat un eveniment la care nu participasem niciodată, a cărui organizatori nu-mi erau cunoscuți, ba mai mai mult, de care auzisem lucruri mai puțin fascinante. Am acceptat în schimb invitația de a participa la Carpathian Epic și printre altele, de a avea libertatea să scriu rândurile astea la final așa cum cred de cuviință, fără presiunea vreunei promisiuni neonorate.

Evenimentul.

Carpathian Epic a fost gândită ca o competiție de mtb pe etape, 4 la număr, cu toate că prima etapa avea să fie un prolog fără nicio importanță pentru clasamentul final. Zona în care se desfășura evenimentul promitea mult, o cunoșteam de la 4Munți, acolo unde participasem și câștigasem în 2013 și 2014 și care mi-a plăcut foarte mult încă de la prima ediție. Mai mult, evenimentul se dorea a fi unul full service, adică organizatorii se ocupau cam de tot ce ar fi trebuit să te ocupi tu în mod obișnuit, de la mese, la rezervarea cazării, la bikewash, la masaj, etc. Numărul celor care se puteau înscrie la eveniment a fost limitat, așa că te-ai fi așteptat ca locurile disponibile să se ocupe rapid. Problema e că în România nu sunt foarte mulți mountain bikeri care fac față la o competiție pe etape, chiar dacă au fost doar 3 etape propriu-zise și un prolog, o altă problemă fiind valoarea taxei de înscriere. Pentru cine nu e la curent, taxa de înscriere a fost de peste 350-400 de euro pentru cele 4 zile, sumă în care nu era inclusă cazarea la eveniment. Pare exagerat de mult raportat la taxele de la alte competiții interne. Cu toate astea dacă te uiți puțin la cuantumul taxei de înscriere pentru evenimente de genul în străinătate, vei vedea că acestea au o taxă de înscriere apropiată sau chiar similară. Având în vedere publicul relativ restrâns din România care ar fi capabil să participe la o astfel de competiție și publicul mult mai numeros din străinătate, pare oarecum logică taxa respectivă în considerarea faptului că se dorește creșterea numărului de participanți și implicit atractivitatea evenimentului. Dacă vrei să atragi în principal concurenți străini și să le oferi servicii la nivelul la care sunt obișnuiți la ei acasă, atunci nu văd de ce taxa de înscriere ar fi mai mică decât în străinătate doar pentru că aici nivelul de trai e mai scăzut și lumea nu-și permite să plătească suma respectivă.  Raportat la publicul țintă și la calitatea serviciilor furnizate, la mediatizare, la transmisiunile live și la multe altele, cred că suma e justificată, cel puțin în proporție de 80%.

Traseul

Inițial umbla vorba-n sat că evenimentul a preluat identic traseele de la 4Munți și că organizatorii doresc să-și însușească munca altora, să folosească trasee deja dovedite, pentru a promova propriul eveniment. Aici intrăm într-un subiect sensibil și poate cam greu de disecat într-un race report. Să zicem doar că traseele nu au fost identice, chiar dacă parcurgeau aceeași direcție și aceleași zone, organizatorii au introdus secțiuni noi peste tot unde a fost posibil și au folosit doar în parte traseele de la 4Munți. Cum s-a ajuns la formatul acesta final al traseelor n-am de unde să știu, însă astfel de abordări există și la concursurile de afară acolo unde de exemplu traseul de la Bike 4 Peaks , etapa a 4 din 2016 era identic în proporție de 50% cu cel de la Kitzalpbike, sau o mare parte din etapa a 3-a a Bike Transalp 2016 se derula pe traseul de la Nationalpark Bike Marathon și Alta Valentina Bike Marathon. Bineînțeles că în măsura în organizatorii de la Carpathian Epic utilizau fără un acord zone construite de organizatorii de la 4 Munți pentru evenimentul lor, atunci problema se punea altfel. Până atunci însă faptul că traseele au fost diferite de cele de la 4 Munți într-o proporție mare, faptul că evenimentul  nu a fost unul pentru echipe ci unul individual, faptul că prima etapă a plecat din Sinaia și nu din Câmpulung  și faptul că race village-ul a fost în permanență într-un singur loc cred că sunt argumente puternice de detașare a Carpathian Epic-ului față de 4 Munți. Bineințeles, cei mai catolici dintre noi vor spune că zona e aceeași, concursul e tot pe etape și 3 din etapele respective își au finișul în acealași loc ca la 4 Munți.  De asta am și spus la început că subiectul este unul destul de sensibil și greu de disecat în câteva rânduri aici. Cred doar că zona respectivă e suficient de atractivă încât să găzduiască 2 competiții de mtb pe etape care să coexiste fără nicio intercalare deranjantă. Mai mult, 4 munți are un alt public țintă, o atmosferă mai puțin strălucitoare, o mediatizare mult mai redusă , un caracter mult mai prietenesc și o miză mult mai mică decât Carpathian Epic.

Povestea. Prologul.

Când vine vorba de o competiție care propune un traseu tehnic la munte, are mai multe zile și pe deasupra atrage sportivi valoroși din străinătate e evident că mă va atrage. Sezonul ăsta pentru mine nu a prea fost sezon competițional, antrenamentul structurat a lipsit cu desăvârșire fiind înlocuit de ture faine și lungi, iar obiectivele au lipsit și ele, nu că mi-ar părea rău. După ce n-am mai reușit să iau startul la Campionatul Național de Marathon, am cam stins și ultimul bec în materie de pregătire specifică așa că m-am dat mai mult după ureche ciupind câte un concurs aici și acolo. Am ajuns la Cheile Grădiștei joi după masa împreună cu familia Pal care au fost drăguți și m-au găzduit o noapte la ei în Cluj, mulțumesc încă o dată!

Având în vedere că am sosit târziu, mi-am luat pachetul de start și am decolat spre traseul prologului pentru a face o scurtă recunoaștere. Traseul nu era ceva special amenajat în acest sens, ci mai degrabă un fel de circuit de XCO cu urcări scrute și coborâri fără flow care te îmbârligau în jurul zonei de start/finiș. Deoarece prologul nu avea altă menire decât să stabiliească ordinea la start în etapa cu numărul doi, ordine care oricum nu prea conta având în vedere numărul relativ mic de sportivi prezenți la start, unii s-au străduit mai tare, alții mai puțin tare pentru un timp bun. Am plecat primul, prologul fiind un contratimp individual, scurt și destul de brutal. La fel de repede am ajuns și la finiș. Eram undeva pe poziția a 8-a parcă, așa că aveam să pornesc din față a doua zi, nu că ar fi contat, repet. Ceea ce mi-a atras totuși atenția a fost zona de start/finiș, aranjată și pregătită structurat într-o manieră pe care o mai întâlnisem în România numai la Prima Evadare. Fiecare departament avea locul său și la înscriere primeai o hartă cu poziția fiecărui birou care ar putea să te intereseze. Astfel aveai race office, cronometrare, media center, tech zone, bikewash, etc. Apropo de bikewash, acesta era aranjat în așa fel încât să nu stropești restul persoanelor care-și spălau bicicleta, la fața locului existând pe deasupra și suficiente spălătoare pentru a nu fi nevoit să aștepți la coadă. Mai mult, organizatorii au desemnat o echipă de “spălători” care mai că nu îți luau bicicleta din mână, ți-o spălau și ți-o puneau într-un bikepark supravegheat și închis.

Cina și ședința tehnică au avut loc la ora programată, cina fiind compusă din alimente tradiționale însă mai adecvate sportivilor de anduranță spre deosebire de meniul tradițional al restaurantului. Cina fiind servită ca un bufet suedez, putea să-ți pui în farfurie ce și cât voiai.

Etapa a 2-a.
Startul avea să fie în Sinaia, iar transportul de la Cheile Grădiștei era asigurat de organizatori. Din motive de lene am decis să merg cu mașina personală la start deoarce îmi place să dorm, mai ales dimineața, iar ora propusă de cei din organizare era puțin prea brutală pentru microcipul meu. Ca urmare ajungem la Sinaia la timp cu mașina personală și luăm startul la 10:30 din parcarea de la telegondola nouă. Traseul parcurgea o zonă scurtă de asfalt și ulterior intra pe un drum forestier rulabil. Pentru mine cursa s-a terminat inainte de a începe. Intrat pe drumul forestier simt că pulsul o ia razna și e acompaniat de o senzație ciudată cu care eram familiar. Aveam o aritmie și pentru moment am lăsat-o puțin mai moale sperând că se rezolvă de la sine. Din păcate după vreo 2 minute episodul nu înceta. Nu aveam dureri, nu mă simțeam slăbit pe moment, dar nu voiam să forțez în condițiile date. Avusesem în trecut episoade de genul acesta însă niciodată așa de lungi în timpul unui concurs. Aparent ele sunt benigne, nedureroase, puțin sesizabile și sunt corelate cu oboseala, cu antrenamentul haotic, alimentația neadecvată și probabil predispoziție genetică.

Poveste lungă, dar să revenim la subiect!  Mă opresc pe margine și aștept să mă calmez. Trec câteva minute și la fel de brusc cum a debutat, episodul se oprește. Mă pun pe bicicletă și plec mai departe, oarecum lipsit de zvâncul necesar unui concurs. Fetele mă depășiseră déjà, dar în scurt timp trec de ele, îl ajung pe Cristi Stan și mergem împreună mai departe.  Pe urcarea abruptă mă chinui pe foaia de 32 și pinionul de 42 și realizez încet că pe lângă antrenamentul lipsă, am mult prea multe kg pentru așa ceva. De regulă urcam pante de genul acesta fără să ajung în zona roșie. Acum de abia țineam o cadență decentă…deprimant. Ajung câțiva băieți în fața mea și îi văd pe primii în depărtare. Aveam lejer 6-7 minute întârziere.

Mă resemnez știind că nu joc fotbal și oricât de mult mi-aș dori, n-aș putea recupera întârzierea asta. Mountain bikingul și în general ciclismul e un sport care te taxează instant dacă nu te pregătești. Aici amintirile, experiența și alte povești nu te ajută deloc dacă nu ai în spate un program de antrenament și o abordare riguroasă, indiferent ce rezultate ai avut în trecut. Chiar și o pauza de doar 2 săptămâni și 2 kg în plus transformă un atlet de top într-unul mediocru. Nu era cazul meu. Singura chestie de top la mine, era toptube-ul de la cadru.

Ajung la un pushbike unde am câteva probleme cu marcajele, însă oricum nu prea mai conta. Afară erau zero grade și ceața deasă făcea orice marcaj aproape inutil. Îl văd pe Malnasi și pe Dascălu în față. Vlad era înghețat și pe punctul de a abandona, iar Malnasi făcea zig-zag pe push bike. Trec destul de repede de el și merg atent după GPS pe traseul de concurs. Deoarece merg foarte prudent, încet chiar, nu am probleme cu orientarea, însă în condiții de cursă la intensitate mare lucrurile poate ar fi stat altfel. Traseul era marcat abundent însă vizibilitatea era foarte redusă. Câteodată norii se risipeau și versanții abrupți ai Bucegilor se arătau timid pe alocuri. Am fost întrebat de ce am mers așa de gros îmbrăcat, adică cu încălzitoare de picioare și o vestă mai groasă. În condițiile în care gps-ul mi-a înregistrat și temperaturi negative la peste 2400m nu cred că întrebarea respectivă mai merită un răspuns.

Ajuns în Șaua Strunga încep coborârea și depășesc rapid câțiva rideri cu probleme sau alții mai înghețați. Coborârea curge binișor și ajung rapid în vale, acolo de unde urc pe un drum forestier pe care nu mai fusesem în trecut. La punctul de alimentare aflu ecartul față de primii și mă calmez de tot. Umplu bidonul și plec mai departe, resemnat. Pe ultima urcare, asfaltul de la Moieciu la Fundata îmi revin puțin și cu pulsul în Zona 3 urc decent secțiunea de asfalt, intrându-mi puțin în ritmul de concurs. Îl ajung pe final pe Ede Molnar care suferea cu rezervoarele goale și ajung rapid la finiș cu o întârziere  monstru față de primul clasat, undeva la 18 minute după 4 ore de concurs. Atunci realizez pentru prima dată că dincolo de problemele avute, era imposibil să am așa o întârziere în condiții normale. Adică au fost etape de Transalp în care am venit la 25-30 de minute de Lakata&co pe trasee mult mai solicitante fizic decât cel de la Carpathian Epic. Eram praf, la propriu.

Etapa a 3-a. Piatra Craiului.

Sâmbătă dimineața se anunța ploaie, așa că mă așteptam la o zi de rafting. Mă bucuram într-un fel deoarece știam că rezist foarte bine la vreme rece și ploioasă, mai ales că îi vedeam pe cei din jur îmbrăcați subțire pentru ce se anunța. La start nici urmă de prognoza sumbră și soarele încearcă să-și mai facă loc câteodată printre nori. Nu urcam la altitudini prea ridicate așa că decid să merg în pantaloni scurți, mai “racerish” așa, dar cu o bluza groasă deasupra. Am simțit de prea multe ori cum frigul îți obosește organismul mai repede ca orice urcare așa că îmi luasem măsuri de precauție.

La 10 fix se pleacă destul de tare în etapa a 3-a. Încă de la start am probleme în a sta în grupul fruntaș așa că rămân oarecum singur. Îi ajung pe băieții de la bikexpert, ulterior continui cu Kelemen și cu Valentin Roșoagă. La baza urcării din Prăpăstiile Zărneștiului îl ajungem pe Blazso care aveam să aflu ma târziu că avusese ceva probleme chiar în prima oră de concurs. Din păcate sau mai bine zis din lipsă de pregătire nu mă pot ține de Kelemen și de Blazso așa că rămân cu Stancu și cu Roșoagă, primul dintre ei făcundu-se nevăzut în scurt timp. Alături de Vali continuăm pe partea de după Prăpăstii și pe urcările scurte care au urmat. Aici parcurgem o zonă nouă pentru mine, cu o coborâre lentă dar foarte faină pe care reușesc să o fac pe bicicletă, cu toate că aderența era precară. La finalul ei ajung în mijlocul unui râu rece și destul de adânc. Din spate Vali venea ca barca cu motor pe mijlocul râului. După câteva intrări mai timide în apă, Vali îmi spune să-i dau tare că am scăpat. La niciun minut după cuvintele magice ne trezim amândoi în apă pănă la jumătatea tibiei încercând să descifrăm direcția corectă. Pe margine Luci Logigan încerca de minute bune să-și repare lanțul. Din păcate nu-l pot ajuta deoarece nu aveam la mine un quick link.

Zona de rafting se termină într-un final și trecem de ultimul punct de alimentare. Cunoșteam urcarea finală așa că mă opresc să-mi iau provizii în caz că picioarele decid brusc că nu e o zi bună de dat la pedale. Îi zic lui Vali să meargă în față și continui cu pulsul undeva la 140-145bpm, povestind câteodată cu Ștefan Chivu care ne filma de pe un ebike. Pe finalul urcării mă ajunge un tip din Germania pe care-l știam de la concursurile de afară. Mă depășește în viteză și n-am nicio reacție. La scurt timp vine și Malnasi, mă depășește la fel în viteză și tot n-am nicio reacție. Trece 1 minute și apare Dani Crista. Aceeași poveste. Simt că e o zi bună ca să fiu depășit de fete, însă spre norocul meu traseul se termină rapid și la fel de rapid se termină și chinul meu. Merg resemnat să-mi spăl bicicleta și să fac un duș.

Cină, povești, premiere, same old, same old. Urma ultima etapă din Carpathian Epic și aparent eram pe poziția a 6-a în clasamentul general.

Etapa a 4-a. Munții Leaota/Bucegi.

Duminică dimineața soarele își face brusc apariția pe cer ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Startul pică la 10 fix și îî dăm cacao spre Munții Leaota. Mă chinui din start, nici de tură n-aveam chef, dar aveam speranțele unori priveliști frumoase din creastă, o zonă nouă pentru mine. Ca norocul nici cei din față nu par foarte motivați. De pe drumul forestier traseul făcea brusc dreapta și panta devenea abruptă cam la fel de brusc. Apăs schimbătorul și maneta se oprește brusc la jumătatea cursei. Pff, eram pe ultimul raport, cadență 60. Noroc că la capitolul forță nu stau foarte prost și reușesc să mențin o distanță constantă față de grupul din fața mea, compus din doi băieți de la Bikexpert și Luci. Ajung în creasta și trec de Alex Stancu care făcuse pană pe o coborârea scurtă. Mă depășește în schimb francezul Gombert care nu părea prea încântat de traseu.

Ajunși în creastă, traseul traversa niște urcări abrupte unde trebuia să-ți împingi bicicleta și coborâri destul de tehnice cu pietre instabile care însă putea fi parcurse pe bicicletă. Lumea s-a plâns destul de mult pentru zonele de push bike, însă personal n-am avut treabă cu ele. Știu din proprie experiență că e greu să desenezi un traseu care să ajungă în creastă și să fie ciclabil 100% fără să pui mâna pe lopată și să sapi poteci lungi în versanții muntelui. Coborârea din Șaua Strunga era identică cu cea din etapa a 2-a, exceptând partea de jos care era puțin diferită.

Ajung cu o întârziere relativ mică la urcarea de asfalt însă macaroanele nu colaborează așa că le las în pace. Urc în zona 3 de puls într-un ritm în care socotesc că nu voi fi ajuns din spate, dar nici nu voi depăși pe cineva. Știu că trebuie să limitez întârzierea față de Luci și de Gombert așa că nu o las chiar moale de tot, știind că dacă urc asfaltul în 20-21 de minute e suficient pentru a nu pierde poziția în clasamentul general.

Trec linia de sosire în etapa cu numărul 4, ultima din Carpathian Epic și reușesc să-mi mențin locul 6 în clasamentul general cu o performanță slabă rău. Nu m-am simțit așa slab într-un concurs de la Maratonul Făgetului în aprilie 2016 atunci când  aproape m-au ajuns până și cei care demarcau traseul. Pățesc.

Trecând peste lamentările personale ce pot să concluzionez după prima ediția a Carpathian Epic?

E pentru prima dată când în România se organizează un concurs de mtb pe etape cu un format de participare individuală care atrage concurenți din străinătate și beneficiază de o astfel de organizare amplă. Am avut transmisiuni live cu comentariu live timp de 4 ore, au fost montate camera în zone destul de greu accesibile care transmiteau live acțiunea, iar doritorii au putut să urmărească competiția din fața monitoarelor și implicit evoluția principalilor favoriți.Da, e adevărat taxa de înscriere a fost prea mare pentru doritorii din România și e adevărat că numărul concurenților a fost foarte mic. Personal prefer ca la start să fie concurenți puternici din străinătate în dauna unui număr mai mare de participanți mai slab pregătiți de la noi. Prefer un traseu tehnic cu pushbike-uri la munte și cu coborâri tehnice în dauna altor trasee mai atractive pentru un public larg. Pentru participantul amator de rând, faptul că cineva îi spală bicicleta când e rupt de oboseală, îi servește cina la oră fixă într-un loc prestabilit și îi oferă posibilitatea de a beneficia de diferite servicii la fața locului (masaj, reparații, etc.) ba se mai alege la final și cu un set de poze profi din diferite locuri de pe traseu valorează mult de tot. Ca să înțelegeți cât de mult contează lucrurile astea, în străinătate există firme specializate care oferă servicii suplimentare în jurul curselor pe etape, servicii care pot include, dar nu se limitează la rezervarea cazării, a meselor, masaj, bikewash, îngrijirea și repararea bicicletelor, servicii pentru care, e drept, un grup select de oameni plătesc sume frumoase. Traseul a fost marcat corespunzător, iar punctele de alimentare au fost cele mai bine dotate pe care le-am întâlnit în România până în prezent, mai trebuie lucrat poate puțin la instructajul personalului din punctele de alimentare pentru a fi mai rapizi și mai receptivi  față de sportivii care nu-și permit să piardă zeci de secunde acolo. Am menționat ceva de tracking? La Carpathian Epic fiecare dintre concurenți avea asupra sa un dispozitiv pe care-l activa înainte de competiție și cu ajutorul căruia organizatorii știau poziția exactă a acestuia pe traseu, poziția sportivului putând fi urmărită prin intermediul unui grafic cu traseul în cadrul transmisiunilor în direct. De asemenea în caz de urgență dispozitivul avea un buton de urgență la apăsarea căruia organizatorii erau anunțați că respectivul concurent avea nevoie de asistență. Destul de profi, nu?!

Cred că pe termen lung, dacă evenimentul ia direcția potrivită și serviciile furnizate rămân la același nivel sau chiar sunt îmbunătățite, concursul poate să atragă în țară sute de mountain bikeri care de altfel n-ar fi auzit de România niciodată. Ăsta e un lucru bun nu doar pentru organizatori ci și pentru tursim, pentru nivelul mtb-ului din țară, pentru tinerii sportivi care vor avea astfel etaloane demne de admirația, sportivi cu adevărat profesioniști care să influențeze o generație viitoare și de ce nu, să ducă indirect la creșterea popularității acestui sport în rândul nepracticanților. Aceasta la rândul ei va duce la o deschidere mult mai mare a investitorilor față de mountain biking și nu în ultimul rând, va duce la modificarea percepției publicului larg asupra acestui sport, public care în prezent consideră acest sport ca fiind ceva extrem, rezervat temerarilor sau celor cu probleme de personalitate. Per total, Carpathian Epic a fost un eveniment mai mult decât reușit din privința riderilor!