Prima etapă a Road Grand Tour 2015 a fost chiar şi mai brutală decât m-am aşteptat, atât am de declarat în introducere. Coborârea neutralizată de o maşină a fost suficient de palpitantă, pe un drum îngust, cu destulă vânzoleală în pluton, toţi riderii încercând să se plaseze cât mai bine pentru momentul magic în care urma să fie fluturat steagul de start, iar automobilul să lase loc cicliştilor. Iar când acest lucru s-a întâmplat, plutonul a erupt, iar eu, într-o mişcare impulsivă am plecat glonte după primii rideri, încercând să stau cât mai în faţă. Aceasta este mişcarea pe care mi-o reproşez, pentru că m-a costat un tur întreg să-mi reîncarc bateriile, dar este şi mişcarea pe care mi-o aduc aminte cu drag, pentru că daca e bal la Seciu, atunci bal să fie!
Este şi o mişcare care te lămureşte pe deplin în chestiunea cum se prezintă un amator relativ pregătit vs un ciclist de performanţă. S-ar putea să mă înşel, dar în acest sprint al meu, să îl numim “moartea subită”, am avut impresia că l-am văzut în faţă chiar pe câştigătorul cursei, Daniel Crista şi pentru a nu-l “dezamăgi”, dacă tot am ajuns acolo, mi se pare că am încercat să trec la trenă in faţa lui, să muncesc cum s-ar spune. Dar nu bag mâna în foc! Au fost nişte momente foarte intense – pentru mine, dar cert este că am rezistat “în faţă” cam zece secunde, după care mi-am propus să o las mai moale, însă în procesul de lăsare mai moale, am fost “înghiţit” de pluton, şi am fost înghiţit în asemenea hal, încât mi-am revenit doar prin orăşelul Seciu, lângă un rider care vorbea la telefon – “Da, mă, sunt la concurs, zi repede!”, ceea ce nu mi-a căzut prea bine la moral, pentru că în respectivul moment eu de abia mai ştiam cum mă cheamă, darămite să efectuez o activitate atât de complexă precum vorbitul la telefon, în pluton! Iar după colţ aştepta faimoasa urcare spre Crama Seciu!
Am dat aşadar acest infernal colţ şi am intrat cu turometrul în roşu pe Drumul Vinului, fără nici un pic de “feeling” rămas în suflet, pentru că, mă întreb cum mai poţi avea ceva în suflet, orice, o urmă de gând, o urmă de emoţie atunci când tu, de fapt ţi-l dai? L-am privit pe câştigătorul locului II, în categorie – Mihai Andrei, cum se îndepărtează pe deal, cât despre câştigător – Adrian Pristavu, pot spune că am avut plăcerea să vorbesc cu el şi să îl felicit, însă doar după finiş că în cursă nu l-am văzut! Deşi am mai avut două ture de antrenament pe Seciu şi ştiam la ce să mă aştept, tot nu prea reuşesc să extrag din memorie ce s-a întâmplat pe prima urcare, iar odată ajuns la Cramă am apucat să-l văd pe Filip Grigorescu, relansându-se în cursă. Credeam că rezolvase o pană, dar de fapt am aflat că îi coborâse tija de şa şi o aranjase la loc. Ideea este că Filip a plecat atât de repede spre porţiunea valonată, încât nici eu nu am avut timp să mă gândesc măcar să încerc să mă agăţ cumva de el!
Venea apoi coborârea, unde pot spune că m-am simţit cam la fel ca atunci când am alergat cu motorul pe circuitul de la Serres, în Dunlop Romanian Superbike, atât doar că de data asta purtam doar un strat subţire de plastic pe mine. Am mers “conservator”, iar jos m-am regăsit alături de atenţie, surpriză, bat tobele, colegii de echipă de la KTM Vredestein, Dîrnescu Dorin şi Adrian Popa, pe care am reuşit să-i “corup” să vină şi la şosea. Ne-am strâns un grup destul de mare, am dus trena cu echipa, iar apoi a început jocul cu adevărat! Pe urcarea doi am fost “scuturat” de Cristian Doicescu, care a cam şters-o la deal împreună cu George Stan, dar pot spune că i-am ţinut în vizor pe porţiunea valonată, unde se putea merge foarte … motociclistic. Următoarea tură prin câmpie, grupul nostru a pierdut din oameni şi din… inţiativă, reuşind şi să-i pierdem în zare pe cei doi. În ultimul tur am intrat împreună cu Andrei Stanciu, Adrian Sava, Gheorghe Liviu –un rider cu care mă întâlneam acum câţiva ani pe la cursele de enduro şi care a parcus Transalpina şi Transfăgăraşanul în 24 de ore, pe bicicletă, cu noi fiind şi Cristian Marin şi Alexandru Pulpă. A fost frumos, am colaborat ca nişte domni, iar pe urcare, ne-am lăsat purtaţi de val, fiecare cum a ştiut mai bine. Am reuşit să găsesc feeling-ul pe care îl căutam în prima tură, am fost fără milă cu KTM-ul pe micile porţiuni fără asfalt, că doar are gene de off-road şi am încheiat pe locul patru în categorie. Aici pot spune că m-a ajutat sesiunea de antrenament în care am dat patru urcări pe Seciu, pentru că organismul meu ştia la ce să se aştepte, iar eu ştiam că dacă a mers la antrenamente va merge şi în cursă! Nu insist pe încheiere, pentru că în Road Grand Tour, distracţia de abia a început!
