O veche vorbă din popor via Albert Einstein parcă, spune că nebunia este să faci acelaşi lucru şi să aştepţi rezultate diferite… Joe Friel spune în „Biblia” sa ciclistică că dacă te antrenezi tot timpul la fel, vei merge tot timpul la fel… Deschidem aşadar fişierul cu antrenamentele de ciclism şi decid că pentru sezonul 2018 trebuie să schimb ceva, iar acel ceva e… ceva ce de mult timp îmi doream şi anume antrenamentele cu power meter. Şi dacă tot îmi iau power meter, hai să iau unul care să „ajute” bicicleta de curse în ansamblu, aşa că mă opresc după îndelungate şi plăcute frământări, între pedale, roţi sau doar butuci…
Ajungem şi la RGT Seciu, dar dacă tot fac un soi de gonzo jurnalism, că să pot povesti despre cursa asta, e foarte important pentru mine să povestesc cum am pregătit-o. Foto: Radu Cristi
…mă opresc la un „şasiu” SRAM Quarq Red Dzero, pe care nici nu mă gândesc să îl cumpăr de altundeva decât de pe rosebikes.com, asta ca să ilustrez ce înseamnă să ştii să faci business şi să susţii sportul în acelaşi timp. Şi dacă tot am pedalierul ăsta, îmi îndeplinesc o fantezie mai veche, pun în coş şi o foaie ovală cu 52 de dinţi de la Rotor şi una mai mică de 38. M-am tot gândit să scriu un gonzo review despre cum văd eu transmisia asta, dar gonzo ciclismul ăsta mie îmi mănâncă o grămadă de timp, aşa că mă limitez la câteva concluzii. Şi ajungem acuşica şi la Seciu…
Foile ovale: m-am obişnuit cam într-un sfert de oră cu ele, la început simţeam cum parcă vine „din urmă” un „prag” de cuplu pe care trebuie să-l rostogolesc mai departe. Mi-a plăcut senzaţia, mi se pare că îmi „nivelează” mult pedalarea, parcă aş fi pe un stepper pe care trebuie doar să apăs, senzaţia de „rotunjime” venind de la sine, fără alte bătăi de cap. Despre antrenamentele cu putere, ar fi mai multe de spus. Cred că în momentul în care te apuci de ciclism, cauţi repere, vrei să fii ca şi cutare sau cutare rider, uitând că forma sportivă unuia sau a altuia e un fenomen complex şi imposibil de copiat, apoi treci la antrenamentul bazat pe puls, jonglând cu zonele, dar şi inima e… schimbătoare , aşa că, după cum spun autorii din domeniul ciclismului, watt-ul e standardul de aur. Pentru mine, după ce mi-am făcut testul FTP (Functional Treshold Power) şi am consultat tabela de altfel de mulţi ani publicată de onorabilul Traian Goga aici pe site, care ilustrează valori pe o scală de la absolut începător la deţinător al orei, asta a risipit şi ultimele urme de încordare cu cursele. Nu dau cifre, dar în State, aş fi un rider de CAT2. Ştii aşadar, exact cum stai şi dacă mai faci şi un abonament premium la Strava şi consulţi graficul acela cu valorile pentru „fitness”, „fatigue” şi „form”, plus o estimare permanenta a FTP-ului, poftim, ai o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă cu hobby-ul tău şi dacă are sens să pleci agitat la o cursă. E mult mai ecologic în opinia mea să spui vreau să ajung la x watti pe kilogram, decât extrem de subiectivul vreau să câştig curse în categorie. Aşa, şi ce ţin neapărat să spun că am observat după ce m-am antrenat ani buni „pe inimă”, este că străduindu-mă să ating o anumită zonă, produceam de fapt mult mai multă putere pe acceleraţie, iar apoi, când eram în zona respectivă, aveam mai puţină putere decât ar fi trebuit să ţin într-un interval calculat pe baza FTP -ului – foarte laconic, puterea maximă pe care o poţi menţine timp de o oră, deci antrenamentele erau departe de a fi consistente. Pentru a trece odată la cursă, aş spune că am învăţat să fiu mult mai… diesel, ceea ce consider că m-a ajutat la Seciu, iar aici am găsit şi eu un punct în care chiar pot să mă compar cu Froome – ok, hai să zicem că aş avea bani să mă dopez, dar bani de un expert rus în doping ca în Icarus care să se asigură că nu cumpăr praf de cretă sigur nu am, pentru că ochii mei fugeau tot timpul către ceasul de pe ghidon, pe „infama” urcare. Asta e mult prea amuzant,atât de amuzant că s-ar putea să uiţi să citeşti restul articolului: http://chrisfroomelookingatstems.tumblr.com/
Acum, ce să spun, am pierdut lupta pentru podium în fel şi chip, dar niciodată nu mă aşteptam ca acest lucru să se întâmple, atenţie, pe co-bo-râ-re! Coborârea de la Seciu nu mi-a plăcut niciodată, nu m-am simţit niciodată în siguranţă pe ea, mereu mi-am imaginat pericolul pândind după colţ – e un viraj de stânga în care dacă vrei să fii rapid, practic trebuie să te arunci în orb, lucru pe care instinctul meu pur şi simplu nu îl poate procesa. Şi chestia e că lucrurile au mers foarte bine până acolo. Practic, la Seciu, lupta cea mare se dă în prima tură, în care în funcţie de cât bine te pricepi să urci până la Cramă te stabileşti într-un grup şi cam ăştia sunt oamenii cu care termini concursul, îi scuturi tu sau te scutură ei pe urcări, puţine lucruri se pot întâmpla în partea de plat, chit că la nivelul Elitelor, dar şi la amatori se merge din ce în ce mai repede, de la an la an, iar în plat, e posibil să nu ai parte de armistiţii… Deci, lumea merge din ce în ce mai tare de la an la an…
Problema este că nu am fost niciodată genul care să se înghesuie în autobus ci mai degrabă care stă, se uită la buluceală şi dacă nu intru, aştept autobusul următor. Reflexele astea nu fac casă bună cu traiul în pluton, aşa că nu am reuşit din punct de vedere tehnic să mă insinuez printre Elite şi să mă folosesc de asta ca un elastic care să îmi dea o inerţie practic pentru întreaga cursă. Chiar şi aşa, prima urcare a mers bine, iar la capătul ei, eram cu un grup de oameni care s-au clasat în top zece la amatori la general. Valonatul s-a desfăşurat într-un ritm foarte alert, la care au participat şi maşinile de asistenţă, adică într-adevăr, la cursele astea de şosea, zici că întră strechea în toţi, alertă de truism! Mergea un Range Rover negru team car, la limită, dar ştiţi cum la limită, printre ciclişti şi tufele de pe margine, nu ai ce să spui, e parte din joc. Pac, claxoane, cauciucuri scrâţâind, crengi zgâriind vopseaua! Pentru că după un număr de căzături la şosea pe care le-am văzut sau am fost colateral implicat, anumite sporturi cu motor au ajuns să mi se pară mult mai sigure – la viteză în coastă de exemplu eşti pe barba ta, la motocross ai mai puţine şanse să te trezeşti într-o grămadă à la rugby, planul meu era să „cruise along” pe coborâre… Dar, te-ai găsit, pentru că, vorba titlului „Some people are driving too fast”, poate vă aduceţi aminte refrenul cântecului din anii 90, produs de actualul FatBoySlim (Norman Cook)!
A plecat cel supranumit “Vampirul”, adică Adrian Moroiu, locul doi la categoria 40-49, îi ţopăia cursiera sub el când accelera pe contrasens de zici că era MTB! Chiar m-am antrenat pe respectiva coborâre şi mi-am luat repere, dar cum am ţinut mereu sensul meu, la fel am făcut şi în cursă – plus că se pare că nicidecum nu reuşesc să mă obişnuiesc cu feedback-ul roţilor de cursieră, după ce am mers ani de zile pe un supermoto şi m-am trezit în urma unui junior, despre care am început să îmi dau seama că e uşoooor mai lent decât cei din faţă, s-a deschis “gap”-ul, pentru mine manevrele de depăşire pe “aleea” aceea asfaltată erau excluse, pentru că ne-am fi pus amândoi în pericol, după care, colac peste pupăză a apărut un Logan MCV crem în faţa noastră şi când am ajuns în zona de start, ei bine, breşa de câteva zeci de metri ar fi cerut mult prea mulţi watti pentru a fi surmontată. Bun! Măreţ! A urmat în consecinţă parcurgerea în regim de contratimp a platului, am mai prins un junior, dar în linii mari am făcut o treabă de remorcher, gândindu-mă că trebuie să fiu un om tare păcătos să păţesc aşa ceva tocmai la Seciu. În urmă nu se vedea absolut nimic, nici chiar când am intrat în Boldeşti Scăeni. Urma toată cursa să fie aşa? Apoi, am observat că botul şeii îmi stătea cam în jos şi asta chiar m-a enervat, până şi eu am început să mă gândesc că mereu păţesc câte ceva la curse. De fapt, după cursă am observat că o şină se crăpase, atât de violent s-a mers în porţiunea de valonat şi asta e a doua şa din carbon pe care o pot arunca la gunoi. Apoi, la baza urcării, în tura doi, când să schimb pe foaia mică, mi-a căzut lanţul, a trebuit să opresc să remediez problema. “Duceţi-vă”, le-am spus juniorilor! Aici trebuie să spun că la foile ovale trebuie “bibilite” mereu reglajele, iar la service-ul din Kilkis, Grecia, după turul Alexandru cel Mare, nişte băieţi le-au bibilit atât de bine încât şi din superstiţie, am zis că nu e de bun augur să mai dau pe la vreun service pentru că treaba ţinea. Uite totuşi că perioada de graţie a bibilitului expirase chiar la Seciu!
Am pus lanţul, am reluat urcarea şi privind în spate, am luat notă de un zid compact de rideri care veneau ca o falanga macedoneana. Tinand cont de contratimpul proaspăt încheiat, am aşteptat să fiu înghiţit de “mareea” de ciclişti care urca dealul, dar aici am avut o surpriză plăcută, pentru că atmosfera era mult mai relaxată şi simţeam că pot să respir mai în voie. Din punct de vedere strategic, cursa se încheia aici: tema era să mă ţin tare în acel grup şi apoi adio şi nu am cuvinte. Aşa că acest race report s-ar putea încheia foarte bine şi aici, dar ce a urmat a fost foarte simpatic. M-am întreţinut cordial cu Mihai Dudoiu de la proaspăt înfiinţată echipă Corbii, comentând strategic mişcările colegilor de “falanga”, de la categorii de vârstă mai verzi, care mai atacau pe urcare sau pe valonat, concluzionând că… tot în vale ajungem toţi, m-am trezit că folosesc contrasensul pe coborâre, dar era să mă ciocnesc cu un tip care moşmondea ceva la un MTB aproape de un apex, am pierdut din nou (!) lentila de cont dreapta care mi-a rămas mult timp lipită cu ironie de vizorul noii căşti, mi-am adus aminte de cât de rapid pot să fiu pe coborârea de la Sinaia sau de cât de bine iau virajele pe circuitul Titi Aur la Night Race pentru că pur şi simplu VĂD pe unde urmează să mă duc, am rezistat la două sprinturi pe “Zidul Mare” înainte de finiş, date de juniori, power meter-ul zice că am scos aproape 1.000 de watti după trei ore de muncă la Seciu, cine ştie, mai-mai să fac o veioză să pâlpăie…
Iar ca soundtrack, pentru a “simţi” mai bine titlu, te rog caută pe YouTube: Freak Power, Turn On, Turn In, Cop Out (good quality), căci e vechi cântecul.
Sunt eminamente recunoscător familiei Calman pentru bidoanele oferite cu profesionalism pe parcursul turelor.
